FINALĂ, finale, s. f. 1. Faza ultimă a unui concurs sportiv eșalonat pe mai multe etape, în care se decide cîștigătorul și se definitivează clasamentul. A intra în finală. Finala campionatului de șah. ▭ Aspectele impresionante din finala competiției au fost filmate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9/1. 2. Ornament tipografic care se pune la sfîrșitul unui capitol dintr-o carte, al unui articol dintr-o revistă etc.

FINALĂ s.f. 1. Întîlnire care constituie sfîrșitul decisiv al unei competiții. 2. Ornament tipografic așezat la sfîrșitul unui capitol. [Var. final s.n. / < fr. final, it. finale].

FINALĂ ~e f. 1) Ultima întâlnire în cadrul unor competiții cu caracter eliminatoriu. 2) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei publicații. /<fr. finale

finală f. Gram. silaba finală a unei vorbe.

FINAL, -Ă, finali, -e, adj., s. n., s. f. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni, al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu, în care învingătorul devine câștigătorul oficial. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.

final, ~ă [At: BĂLCESCU, M. V. 3 / Pl: ~i, ~e, (6, 8) ~uri / E: fr final, lat finalis] 1 a Care reprezintă sfârșitul. 2 a Care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). 3 a Care se află în urmă, la sfârșit. 4 sf Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. 5 sf Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 6 sn Încheiere a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei lucrări etc. 7 sf Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 8 sn (Muz) Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 9 a (Lin; d. propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea.

FINAL, -Ă, finali, -e, adj., subst. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni. al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.

FINAL, -Ă I. adj. 1. de (la) sfârșit. 2. care arată scopul. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție finală. II. s. n. încheiere, sfârșit. ◊ ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. III. s. f. 1. (sport) întâlnire care constituie încheierea unei competiții. 2. ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol. 3. (muz.) sunet stabil de încheiere în jurul căruia gravitează toate celelalte. (< fr. final, lat. finalis)

FINAL¹ ~e n. 1) Etapă care constituie sfârșitul unei acțiuni sau al unei lucrări. 2) Parte care încheie, constituind finele unei compoziții muzicale. /<fr. final, lat. finalis

*finál, -ă adj. (lat. finalis). Care e la fine: silabă finală. S. f. Silabă finală. Muz. Nota principală, numită și tonică, care determină tonu uneĭ bucățĭ și cu care se termină bucata. Bucată cu care se termină o sinfonie, o sonată, un act de operă (it. finale) finala „Luciiĭ de Lamermoor”. S. n., pl. ŭrĭ și e. Sfîrșit: finalu uneĭ opere.

finală (încheiere; propoziție) s. f., g.-d. art. finalei; pl. finale

finală s. f., g.-d. art. finalei; pl. finale

finală (ornament, sunet, fază sportivă) s. f., g.-d. art. finalei; pl. finale

final, -ă s. f., pl. finale; s. n., pl. finaluri; adj. m. pl. finali, fem. finală, pl. finale

finală (finalis)(< lat. vox finalis „sunet final”), sunetul (treapta* de încheiere a unui mod*), prin care se determină cu precădere, modul și față de care se raportează, ierarhic, celelalte trepte ale acestuia (dintre cele mai importante: confinalis*; repercussa*). Un mod plagal are aceeași f. cu autenticul său, dar o altă dispoziție a perechii tetracord*-pentacord* în cadrul ambitusului (2) modal. ♦ P. ext., f. este sunetul de încheiere al oricărui fragment melodic (finit), indiferent dacă prin aceasta se difinește modul, concluzia unei evoluții formale, sau numai reperul față de care se sistematizează un material melodic (ex. f. sol în folcloristică).

FINALĂ s. f. (< adj. final, -ă, cf. lat. finalis, fr. final, it. finale): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial de scop pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din propoziția regentă (v. circumstanțială). ◊ falsă ~: propoziție care dă impresia că este o subordonată circumstanțială de scop (datorită elementelor introductive), dar care în realitate este o propoziție subordonată opozițională, ca în exemplul „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt” (V. Alecsandri).