evocare sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~cări / E: evoca] 1 Aducerea în conștiință a faptelor, evenimentelor, împrejurărilor etc. trecute Si: (rar) evocație (1). 2 Zugrăvirea prin cuvinte a imaginii unui lucru cunoscut, dar petrecut demult Si: (rar) evocație (2). 3 (Rar) Chemare a spiritelor morților cu ajutorul vrăjilor, al formulelor magice Si: (rar) evocație (3). 4 (Jur) Retragerea unui proces de la un tribunal pentru a fi deferit altui tribunal Si: (rar) evocație (4). 5 Descriere. 6 Scoatere în relief. 7-9 (Ccr) Compoziție literară în care se evocă (1-2, 5) ceva. 10-11 (Îla) De ~ Evocator (1-2).

EVOCARE, evocări, s. f. Faptul de a evoca; aducere în focarul conștiinței a unor fapte, imagini, împrejurări petrecute demult; scoaterea în relief a unor astfel de fapte, imagini etc. Sfîrșesc evocarea uneia din nopțile de pomină ale ținutului. BOGZA, C. O. 289. Procedeul cel mai des, și care este felul obișnuit al d-lui Sadoveanu de a trata natura, este descoperirea și evocarea corespondenței dintre ea și om. IBRĂILEANU, S. 22.

EVOCARE s.f. Acțiunea de a evoca și rezultatul ei; amintire, aducere-aminte; evocație. [< evoca].

EVOCARE s. f. faptul de a evoca; amintire, aducere-aminte; evocație ◊ scriere literară în care se evocă ceva. (< evoca)

EVOCARE ~ări f. Compoziție literară în care se evocă ceva. /v. a evoca

*evocațiúne f. (lat. e-vocátio, -ónis). Acțiunea de a evoca. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

evocare s. f., g.-d. art. evocării; pl. evocări

evocare s. f., g.-d. art. evocării; pl. evocări

evocare s. f., g.-d. art. evocării; pl. evocări