EU, pron. pers. 1, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.; Psih.) Nucleu al personalității; (la Freud) instanța conștientă a psihicului care echilibrează forțele cărora le este supus individul; totalitatea impulsurilor instinctive și a relațiilor cu lumea exterioară. [Pr.: (I) ieu. – (I) Dat. mie, îmi, mi; acuz. mine, mă, m-. – Var.: (pop., I) io pron. pers. 1 sg.] – (I) Lat. ego, mihi, me, (II) calc după fr. [le] moi, germ. [das] Ich.

EU I. pron. pers. sg. de persoana întîiu; dat. mie, aton (proclitic sau enclitic) mi; ac. pe mine, aton mă, m’; – pl. noi, dat. nouă, aton ne, ni; ac. pe noi, aton ne. II. EUL sbst. 🦉 Persoana omenească, individualitatea conștientă de ea însăși, care e în același timp subiectul și obiectul gîndirii ei: o desăvirșită curmare a funcțiunii organelor mă făcu să cred... că o secundă eul meu nu m’a cunoscut D. -ZAMF.; întreaga lume exterioară... e numai atîta timp prezentă... cît timp e aci pe un oare-care „eu” spre a o percepe S. -ALD. [lat. ego; mihi; m e; – n o s; nobis].

EU, (I) pron. pers. 1 sg. (II) euri, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existențe de către conștiința individuală a omului. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] – Lat. ego, mihi, me.

EU², euri, s. n. (Fil.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva. Numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască. REBREANU, P. S. 52. ◊ Eu absolut v. absolut.

eu 1. pr. de întâia persoană. [Lat. EGO]. ║ n. Filoz. individualitate care are conștiință despre existența sa.

eu¹ (concept filozofic) [pron. eŭ] s. n., art. eul

eu² (concept filosofic) [pron. eu] s. n., art. eul

eu

eu.

LE MOI EST HAÏSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură – Pascal, „Pensées”, VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în dușman și despot virtual al celorlalți oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni.

Le moi est haïssable (fr. „Eul e vrednic de ură”, sau „e de nesuferit”) – Această cugetare a lui Blaise Pascal, din cartea sa Pensées, servește acelora care vor, invocînd autoritatea ilustrului gînditor francez, să combată pe individualiști, egoiști și egocentriști. lată și „expunerea de motive” care însoțește cugetarea: „Eul e de nesuferit… pentru că e nedrept în sine și se socoate buricul pămîntului; e incomod pentru alții prin aceea că vrea să și-i aservească, căci fiecare Eu este dușmanul și ar vrea să fie și tiranul tuturor celorlalți”. FIL.