EGUMENĂ, egumene, s. f. Conducătoare a unei mănăstiri de călugărițe; stareță. Egumena schitului Roșioara era maica Evlampia. GALACTION, O. I 315.

EGUMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț. – Din ngr. igúmenos.

EGUMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Din ngr. igúmenos.

EGUMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Ngr. egumenos.

EGUMEN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană căreia i s-a încredințat conducerea unei mănăstiri. /<ngr. egúmenos

egumenă (rar) s. f., g.-d. art. egumenei; pl. egumene

egumenă s. f., g.-d. art. egumenei; pl. egumene

egumenă s. f., g.-d. art. egumenei; pl. egumene

egumen.

egumen În limba mai veche se spunea igumen, în acord cu originalul neogrec ἠγούμενος. Mai tîrziu nu mai apare decît egumen. TDRG notează: „cu un e~ surprinzător”. Scriban se mulțumește să noteze că forma neogreacă o continuă pe cea din greaca veche, iar DLRM spune: „din ngr. egumenos” (acesta însă, bineînțeles, nu există). De o influență a pronunțării erasmice nu poate fi vorba, căci e- apare din secolul al XVII-lea, într-o vreme cînd nimeni nu pronunța erasmic la noi. Soluția mi se pare că este să vedem în egumen un caz de hiperurbanism. În Tend. act, p. 38, n. 23, am citat cazul lui egrasie pentru igrasie (în mod curios, DA vede aici o „hiperlatinizare”); acesta ar putea fi eventual pus în paralelă cu econom/iconom, unde forma cu i reprezintă pronunțarea neogreacă, iar cea cu e pronunțarea erasmică. Dar am citat în pasajul pomenit mai sus exemplul lui ilev pentru elev, care nu este grecesc, și se pot găsi chiar cuvinte de origine greacă unde i în neogreacă se pronunță cu e: ipistat în loc de epistat. De aceea cred că închiderea lui e neaccentuat se datorează, cel puțin în unele exemple, unei tendințe românești, prezente mai de mult, și ca o reacție la această tendință au putut apărea pronunțări ca egumen în loc de igumen.

EGUMEN s. v. stareț.

EGUMEN s. (BIS.) stareț, (astăzi rar) superior, (înv. și reg.) staroste, (înv.) prot. (~ al mănăstirii Putna.)