DĂBĂLĂZA, dăbălăzez, vb. I. (Reg.) 1. Tranz. (Despre animale) A-și lăsa să atârne în jos capul, gura sau urechile; a pleoști. 2. Refl. (Despre oameni) A slăbi, a se moleși. – Probabil din dăbălăzat.

dăbălăza vb., ind. prez. 1 sg. dăbălăzez, 3 sg. și pl. dăbălăzează

dăbălăza (-zez, -at), vb. – 1. (Refl., Trans) A se bosumfla. – 2. A slăbi, a da drumul. – 3. A extenua, a obosi, a epuiza. – Var. dălăbăză, dăbăla, dăbila, dăula, de(h)ula, decula. Origine expresivă. Primul sens indică prezența sl. lobŭza „buză”; dar tratamentul var. se explică numai printr-o interpretare expresivă (cf. Candrea, Scriban). După Cihac, II, 89, din sl. debĕlati, dificil din punct de vedere semantic. Philippide, Principii, 140, interpretează pe dăbălăzat ca deszălăba. REW 2941 (după Pușcariu) îl explică pe dăula prin lat. debilis; și Cihac, II, 93, interpretează var. trans. decula prin pol. kulawić „a șchiopăta”. Der. dăbălat, adj. (despre buze sau urechi; căzut; supărat; îmbufnat); dabilă (var. dabulă, dabălă), s. f. (gloabă, mîrțoagă; dare, bir; femeie rotofeie, durdulie), pentru a cărui evoluție semantică cf. gloabă; dăbilar, s. m. (perceptor, strîngător de dări). După Candrea și Scriban, dabilă s-ar explica prin mag. debella „femeie înaltă”. Graur, BL, II, 145, pleacă de la țig. dabul- „futuere”, și în BL, IV, 77, de la tc. dabul „femeie grasă”; ipoteză puțin probabilă, deoarece cuvîntul circulă numai în Mold. și Trans., unde împrumuturile din tc. sînt rare, și fiindcă nu ține seama de celelalte sensuri ale cuvîntului rom.

DĂBĂLĂZA vb. v. blegi, bosumfla, îmbufna, pleoști.