15 definiții pentru drăguță

DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit, ibovnic, amant. – Drag + suf. -uț.

DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit(ă), ibovnic(ă), amant(ă). – Drag + suf. -uț.

DRĂGÚȚ1, -Ă, drăguți, -e, adj. Drăgălaș, atrăgător, grațios, plăcut; (cu notă afectivă) iubit, scump, drag. Toți făceau haz de drăguța negresă... privită ca o minune, o ciudățenie a naturii. BART, E. 383. Drăguții miei frățiori ! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat ! CREANGĂ, P. 25. Dar mi-i jele... Că drăguții ochișori, Frumușei și negrișori, Or fi de lacrimi izvor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 311. ◊ A fi, a se arăta sau (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi gentil, amabil, curtenitor, prevenitor, serviabil. Și chiar frumoasa trebuie să se arate drăguță, În tot ceea ce el dorește, bineînțeles cuviincios. CAMIL PETRESCU, T. III 383. (Formulă de politețe) Fii (atît de) drăguț și... = ai bunătatea și..., te rog. ◊ Expr. Drăguț doamne = dragă doamne, v. drag2. Ferește-mă, drăguț-doamne, De grădina cu frăgari. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ◊ (Adverbial) Nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț. M. I. CARAGIALE, C. 118. ◊ (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Drăguțul de el !Stîmpărîndu-și setea, se puse la o drăguță de umbră, la care ai fi șezut săptămîni întregi. BOTA, P. 30. Să aducă porumbul și meiul cu banița ca să-și îndestuleze... drăguțele lui de pasări. MACEDONSKI, O. III 50. Vine și drăguța de noapte. RETEGANUL, P. I 11. (Ironic) Cînd mă lăsa de capul mieu, făceam cîte-o drăguță de trebușoară, ca aceea. CREANGĂ, A. 70. Îi trase o drăguță de palmă. RETEGANUL, P. IV 11. (Neobișnuit; forma masculină întrebuințată și la feminin) Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află ! CREANGĂ, P. 161.

DRĂGÚȚ2, -Ă, drăguți, -e, s. m. și f. 1. (Familiar; la vocativ) Termen alintător cu care ne adresăm cuiva. Surori ! Sîntem surori, drăguțo ! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 66. (Adesea ironic) De n-ai poftă să putrezești în copac, drăguță, trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, S. I 90. ◊ (Invariabil, la forma feminină drăguță, folosit și pentru masculin) Te cred, drăguță, dar sînt cam scumpe !... Ai parale ? VLAHUȚĂ, O. A. 382. Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, O. II 214. ♦ (Rar) Copil iubit, drăgălaș. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. 2. Iubit(ă), ibovnic(ă), amorez(ă). Vorbeau despre el spunînd nu drăguțul, nu amorezul, ci logodnicul domnișoarei Vasilica. PAS, Z. I 309. Cînd Prier-Alb... a plecat În alte lumi, să caute pierduta lui drăguță, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuță. COȘBUC, P. II 175. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91.

drăgúț adj. m., s. m., pl. drăgúți; adj. f., s. f. drăgúță, pl. drăgúțe

drăgúț adj. m., s. m., pl. drăgúți; f. sg. drăgúță, pl. drăgúțe

DRĂGÚȚ adj. 1. drăgălaș, frumușel, (Transilv. și Bucov.) cinaș, (fig.) dulce. (Un copil ~.) 2. v. plăcut. 3. v. agreabil. 4. v. curtenitor.

DRĂGÚȚ s. v. amant, concubin, iubit, prieten.

drăguț a. drăgălaș (despre ființe și despre lucruri): un drăguț de biciușor CR. ║ m. 1. copil iubit: drăguțul mamei; 2. amorez: drăguțul ei.

drăgúț, -ă adj. Drăgălaș, simpatic, ĭubit: față drăguță. Subst. Amant, amantă. Adv. Plăcut, frumos: a scrie drăguț.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DRĂGÚȚ adj. 1. drăgălaș, frumușel, (Transilv. și Bucov.) cínaș, (fig.) dúlce. (Un copil ~.) 2. agreabil, estetic, frumos, plăcut. (Un aspect ~.) 3. agreabil, amuzant, distractiv, plăcut. (Un spectacol ~.) 4. amabil, atent, curtenitor, galant, gentil, (pop.) levént, (înv.) cortéz, libóvnic. (~ cu femeile.)

drăgúț s. v. AMANT. CONCUBIN. IUBIT. PRIETEN.

drăgúță s. v. AMANTĂ. CONCUBINĂ. IUBITĂ. PRIETENĂ.

drăgúț, drăguți, s.m.f. – (pop.) Iubit, prieten, amant. – Din drag + suf. - (DEX, MDA).

DRĂGUȚ, Vasile (1928-1987, n. Craiova), istoric și critic de artă român. Prof. univ. la București. Lucrări asupra artei medievale românești („Arbore”, „Pictura murală în Transilvania”, „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”) și a celei moderne („Șirato”, „Dărăscu”).

Intrare: drăguță
drăguță substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular drăguță drăguța
plural drăguțe drăguțele
genitiv-dativ singular drăguțe drăguței
plural drăguțe drăguțelor
vocativ singular
plural