18 definiții pentru doină daină dolină

dóină sf [At: ASACHI, P. 75/13 / V: (îvr) dolí~, (reg) dái~ / Pl: ~ne / E: nct] 1 Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc., fiind însoțită de obicei de o melodie adecvată. 2 Specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile doinei (1).

DÓINĂ, doine, s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă. – Et. nec.

DÓINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.

DÓINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină! Doiniță! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit...Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: dáină (ISAC, O. 32) dắină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.

dóină s. f., g.-d. art. dóinei; pl. dóine

dóină s. f. (sil. doi-), g.-d. art. dóinei; pl. dóine

DÓINĂ s. (prin Transilv. și Maram.) horă.

dóină (dóine), s. f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul dorului. – Var. (Trans.) daină. Sl. (sb.) daljina „depărtare”, ca sb. haljinahaină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicații par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban, der. din germ. med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră doină ca der. de la lat. dolĕre, așa cum moină ar fi reprezentant al lui mollis.Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine); doinaș, s. m. (cîntăreț de doine). – Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).

DÓINĂ ~e f. Cântec popular liric care exprimă diferite sentimente (de dor, jale, dragoste etc.). [Sil. doi-nă] /Orig. nec.

doină f. cântec de iubire, de jale și de dor; cuvintele-i pasionate se cântă pe melodii tânguioase, începând totdeauna cu «frunză verde de,..», planta având un raport simbolic cu starea sufletească a cântărețului: visând cu doina tristă a voinicului de munte EM. [Și daină în Tr., Maramureș, cu valoarea unei interjecțiuni în cântecele locale («cine a zis dintâi daina, arsă i-a fost inima!» variantă: «cine o zis dăinu-dăina»), care poate fi punctul de plecare: numele doinei s’ar trage, în acest caz, dintr’o exclamațiune de duioșie (ceeace ar explica dela sine existența sinonimului litfan daină)].

dóĭnă și (Maram.) dáĭnă f., pl. e (poate din mgerm. dôn, tôn, ton, răsunet, cîntec, ngerm. bav. dôn, cîntec, sas. doene, ol. deun, cîntec, d. lat. tŏnus, vgr. tónus, ton; nsl. dôn, răsunet, litv. dainá, doĭnă; ung. dana și dal, cîntec [Bern, 1, 211; Papahagi, VR. 1912, 4, 87]. Cp. și cu rus. dóĭnĕa, lăptărie, doitĭ, dáivatĭ, a mulge.V. doniță). Poezie poporală elegiacă românească. Melodie după care se cîntă aceasta (E celebră doĭna luĭ Al. și a luĭ Em.). – În Maram. e și refrenu duĭnu. V. horă, lăută, tril.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DOINĂ s. (prin Transilv. și Maram.) horă.

doină, stil muzical cu trăsături intonaționale (II, 2) și structurale proprii, aparținând genului liric neocazional. Terminologie pop.: „cântec lung”, „lung”, „îndelungat”, „oltenesc”, „ca la Jii” (Oltenia); „de codru”, „de jale”, „de ducă”, „oltenesc”, „haiducesc”, „cucu” (Muntenia); „de jale”, „a frunzii” (Moldova); „hore lungă”, „de jele” (Transilvania). Se pare că termenul arhaic a fost daina, cuvânt de origine indo- europ., cunoscut astăzi și de popoarele lituanian și letonian, cu semnificație de cântec. În zilele noastre termenul daina s-a menținut în refrene*, versuri, în cântecul* de leagăn, cântecul liric etc. Deși originea d. se pierde în trecutul îndepărtat, aparține substratului, primele atestări le deținem din sec. 17 (Mathesius), apoi sec. 18 (D. Cantemir, Fr. Sulzer). D. a avut o importanță deosebită în viața poporului, îndeplinind mai multe funcții prin asocierea melodiei cu texte variate ocazionale (bocet*, cântec de secetă, de nuntă, de leagăn) și neocazionale [cântec bătrânesc – v. baladă (IV)]. Bela Bartók și Const. Brăiloiu, care i-au definit trăsăturile specifice, arată că până la începutul sec. 20, în unele regiuni (Oaș, Ugocea, Transilvania de S), d. și-a conservat plurifuncționalitatea. D. este o melopee* pe care executantul o improvizează într-o continuă variație*, pe baza unor formule (I, 4) și procedee tradiționale. Trăsături specifice: suflu larg al frazelor* muzicale care se aștern pe versuri octosilabice, ritm* liber, în parlando rubato, [v. sistem (II, 6)] gruparea formulelor în perioade* muzicale ample, inegale (numite de C. Brăiloiu „strofe elastice”), în care se disting trei părți: interjecția (cu un anumit profil și caracter sporadic) continuată cu o formulă inițială, un număr variabil de formule mediane și formula finală, fiecare având trăsături proprii. Sunetele principale ale structurilor modale* – cele mai frecvente sunt eolicul, doricul, cu sau fără trepte mobile, mai rar structuri pentatonice* sau prepentatonice – sunt bogat ornamentate*. Cei doi piloni, în interiorul cărora se desfășoară melopeea, sunt stabili, asigurând perioadei muzicale o configurație aparte. Deși în trecut d. a avut circulație generală, în ultimul sec. s-a menținut în S și E Carpaților, în Transilvania de N, mai rar în alte zone, unde însă se întâlnește mai mult în formă instr. Caracterul d. este reținut, intens liric, iar în asociație cu texte haiducești sau de revoltă socială devine dramatic, viguros (Delavrancea). Elemente stilistice: culoarea sunetului (în N Transilvaniei și al Olteniei; emisiune cu sunete „sughițate”, cu lovituri de glotă, emisiune numită de Bartók Schluckstöne), o anumită manieră de pronunțare a vocalelor, de purtare a vocii (1), de modificare a sunetului în timpul execuției, modalitatea de îmbinare a versului cu melodia, lărgirea versului peste tiparul octosilabic prin interjecții, refrene, „sunete de sprijin” (Cocișiu), utilizarea resurselor agogice, cu mari contraste de tensiune. D. exteriorizează o gamă variată de sentimente și idei, de un profund realism, specific artei orale: dragostea cu toate nuanțele sale, iubirea de muncă, îmbinată cu iubirea de natură, de pământul strămoșeșc, jalea, atitudinea față de exploatare, de război, lupta pentru libertate socială. Temele haiducești, exprimate în viziune lirică, confirmă viața grea a poporului care și-a făurit din cântec un mijloc de „stâmpărare”, de alinare a suferințelor, de solidarizare pentru același ideal. Astăzi, prin d. se înțelege, în mod eronat, orice melodie bogată în ornamente și executată în parlando rubato. D. vocală este executată și din instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*, din frunză). Cu toate că stilul d. este unitar, s-au cristalizat, în decursul vremurilor, câteva diferențieri regionale care nu afectează trăsăturile fundamentale ale stilului muzical și straturile structurale, ca de ex.: d. de tip arhaic, d. „oltenească”, care s-a dezvoltat în procesul execuției de profesioniști (lăutari*), doina haiducească, doina-cântec, care, păstrând formulele specifice stilului improvizatoric, tinde să se cristalizeze în forme concise, fixe. V. Rep. păstoresc.

DÓINĂ (probabil cuv. autohton) s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc. Din punct de vedere muzical, d. este un cântec bazat, în mare măsură, pe improvizație, folosind numeroase ornamente ritmic-melodice. Este cunoscută și sub numele de „horă lungă”, „cântec prelungit” etc. Specia literară a d. a fost preluată și de poezia cultă (M. Eminescu, G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Aron Cotruș).

Intrare: doină
  • silabisire: doi-nă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular doină doina
plural doine doinele
genitiv-dativ singular doine doinei
plural doine doinelor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular doli dolina
plural doline dolinele
genitiv-dativ singular doline dolinei
plural doline dolinelor
vocativ singular
plural
daină
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.