DOCIL, -Ă, docili, -e, adj. (Despre ființe) Care se supune la orice cu ușurință, fără să protesteze; bun, blînd, ascultător. Nu-și credeau ochilor cînd vedeau că, din elevul docil și totdeauna cu lecțiile învățate, se desprinde, progresiv, un tînăr... capricios la învățătură. GALACTION, O. I 20. Roșu își revărsă asupra docilului redactor toată înțelepciunea-i politică. REBREANU, R. II 145. ◊ Fig. Liniștită și docilă, Dunărea lăsă drumul deschis șalupei noastre. ARGHEZI, P. T. 41. ◊ (Adverbial) Are cineva de pus vreo întrebare tovarășului Filip? – se ridică în picioare pretorul, ascultînd docil îndemnul șoptit de Ilinca. V. ROM. mai 1954, 22.