10 definiții pentru doamnă-mare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie (căsătorită). ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. (Înv.) Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

doámnă sf [At: (a. 1462), ap. TDRG / Pl: ~ne / E: ml dom(i)na] 1-2 Soție a unui domnitor sau a unui boier. 3 (Pgn) Soție. 4 Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. 5 (Îs) ~ de onoare Femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei regine, al unei prințese. 6 Stăpână a unei case, a unei gospodării. 7 (Bot; reg; îc) ~-mare sau ~a-codrului Mătrăgună (Atropa belladona). 8 (Bot; reg; lpl) Cârciumărese (Zinnia elegans).

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui unei femei căsătorite căreia i se adresează sau despre care vorbește cineva. Domni cu monoclu și doamne cu buze vopsite. ISAC, O. 90. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă și fără pălării. IBRĂILEANU, A. 7. [În caretă] se afla o doamnă a cărei frumusețe era încă strălucitoare. MACEDONSKI, O. III 16. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Franțuzism; urmat de adj. posesiv) Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (Învechit, totdeauna cu determinări adjectivale) Soție de boier; jupîneasă. Orice-i zicea boieriul sau doamna acestuia să facă, ea pe loc și făcea. MARIAN, O. II 386. ◊ (Azi, fără determinări) Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormînt. IBRĂILEANU, A. 15. ♦ Nume dat în trecut de copiii de școală învățătoarelor și profesoarelor căsătorite. 2. (Într-o epocă mai veche) Soție a unui monarh sau a unui prinț. V. regină, principesă. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Domnule, măria-ta, Pe Codreanul nu-l ierta, Că... pe doamna ți-a fura. ALECSANDRI, P. P. 90. ♦ Regină, suverană. (Fig.) Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna: Doamna mărilor ș-a nopții. EMINESCU, O. I 148. 3. Compus: (Bot.) doamnă-mare = mătrăgună. Strînge dumneaei și zamă de mătrăgună, ce se cheamă la noi «doamnă-mare». SADOVEANU, N. F. 35.

DOÁMNĂ ~e f. 1)(folosit ca termen de politețe și de adresare, izolat sau înaintea numelui) Femeie căsătorită. 2) Soție a domnului. 3) înv. Stăpână a unei case boierești. ◊ ~ mare plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brune-violete și cu fructe negre, întrebuințată în medicină; mătrăgună. /<lat. dom[i]na

doamnă f. 1. od. soția Domnului: ce faci tu, copilă? zise Doamna mare BOL.; 2. stăpână: (luna) Doamna mărilor și a nopții varsă liniște și somn EM.; 3. titlu de onoare ce se dă femeilor. [Lat. vulg. DOMNA = clasic DOMINA].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!doámnă-máre (plantă) s. f., g.-d. art. doámnei-mári; pl. doámne-mári

doámnă-máre (bot.) s. f.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DOAMNĂ-MÁRE s. v. beladonă, mătrăgună.

doamnă-mare s. v. BELADONĂ. MĂTRĂGUNĂ.

Intrare: doamnă-mare
doamnă-mare substantiv feminin
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • doamnă-mare
  • doamna-mare
plural
  • doamne-mari
  • doamnele-mari
genitiv-dativ singular
  • doamne-mari
  • doamnei-mari
plural
  • doamne-mari
  • doamnelor-mari
vocativ singular
plural

doamnă-mare

etimologie: