7 definiții pentru discernământ (pl. -mânturi)

DISCERNĂMẤNT s. n. Facultatea de a discerne. – Din fr. discernement.

DISCERNĂMẤNT s. n. Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare. – Din fr. discernement.

DISCERNĂMÎ́NT s. n. Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare. V. alegere, selecționare. O ființă... capabilă de discernămînt, curajoasă. CAMIL PETRESCU, T. II 305. Ar rezulta că Asachi e un novator exagerat, că vrea să introducă cît mai multă cultură apuseană cu putință fără nici un discernămînt. IBRĂILEANU, SP, CR. 45.

DISCERNĂMẤNT s.n. Facultatea de a judeca, de a raționa, de a discerne, de a gândi; judecată, rațiune. [Pl. -turi, -minte. / cf. fr. discernement, it. discernimento].

DISCERNĂMẤNT s. n. facultatea de a discerne; judecată, rațiune. (< fr. discernement)

DISCERNĂMÂNT n. Facultatea de a pătrunde lucrurile, apreciindu-le la justa lor valoare; bun-simț. /<fr. discernement

discernemânt n. facultatea de a judeca lucrurile.

Intrare: discernământ (pl. -mânturi)
discernământ (pl. -mânturi)
substantiv neutru (N24)
pl. cf. DN
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular discernământ discernământul
plural discernământuri discernământurile
genitiv-dativ singular discernământ discernământului
plural discernământuri discernământurilor
vocativ singular
plural