diftongare sf [At: MAIORESCU, CRITICE, 248 / Pl: ~gări / E: diftonga] (Fon) 1-2 Transformare în diftong (1-2).

DIFTONGARE s. f. Acțiunea de a (se) diftonga. Cu greu chiar m-aș învoi cu diftongarea lui «i». MACEDONSKI, O. IV 44.

DIFTONGARE s.f. Acțiunea de a (se) diftonga și rezultatul ei; transformare a unor elemente vocalice în diftongi. [< diftonga].

diftongare f. transformarea unei vocale în diftong.

diftongare (desp. dif-ton-/di-fton-) s. f., g.-d. art. diftongării; pl. diftongări

!diftongare (dif-ton-/di-fton-) s. f., g.-d. art. diftongării; pl. diftongări

diftongare s. f. (sil. mf. -fton), g.-d. art. diftongării; pl. diftongări

DIFTONGARE s. f. (< diftonga, cf. fr. diphtonguer): transformare a unor vocale accentuate în diftongi. Astfel, vocala accentuată e s-a diftongat în ea sau în ie în trecerea unor cuvinte din latină în română, ca în ceram > ceară, seram > seară (acestea prin metafonie – v.), ferrum > fier, melem > miere etc.; vocala accentuată i a trecut mai întâi la e și apoi, acesta, prin metafonie, s-a diftongat în ea: în nigram > negram > neagră; vocala accentuată o în oa, tot prin metafonie, în florem > floare, rotam > roată, solem > soare etc. La unele cuvinte românești de origine latină, d. reprezintă o fază mai veche, intermediară, de evoluție către o formă literară monoftongată, ca în legem > leage > lege, septem > seapte > șapte etc.