dibuire sf [At: VALIAN, V. / Pl: ~ri / E: dibui] 1 Mișcare nesigură prin întuneric sau în necunoscut (pentru a găsi, a prinde, a da de etc. ceva) Si: (îvr) dibuială (1), dibuit¹ (1), orbecăire. 2 (Olt) Căutare a unui obiect prin buzunare Si: (îvr) dibuială (2), (rar) dibuit¹ (2). 3 (Înv) Căutare stăruitoare dar nesigură în vederea atingerii unui scop Si: (îvr) dibuială (3), (rar) dibuit¹ (3). 4 (Rar) Încercare repetată Si: (îvr) dibuială (4), (rar) dibuit¹ (4). 5 Mers nesigur în căutarea unui drum Si: (îvr) dibuială (5), (rar) dibuit¹ (5). 6 Găsire a unei persoane după o căutare insistentă Si: (îvr) dibuială (6), (rar) dibuit¹ (6). 7 (Îvr) Ochire.

DIBUIRE, dibuiri, s. f. Faptul de a dibui; căutare; cercetare (nesigură), încercare de a realiza ceva. Manevre calculate și dibuiri de tot soiul. CAMIL PETRESCU, T. III 493. Aceste feluri de scrieri ce au fost familiare celor de la «Convorbiri» sînt cel mult niște dibuiri în artă și în limbă. MACEDONSKI, O. IV 125. Abia dacă pînă acum s-au făcut la noi oarecare dibuiri, destul de puțin fericite, în domeniul epocelor preistorice. ODOBESCU, S. II 260. ♦ Găsire, aflare. Să străbat... și codrii umbroși, alergînd cu gîndul în goana cerbilor, și piscurile de stîncă, după urmele ideale ale caprei-negre, și vizuinele de prin munți, în prepusa dibuire a urșilor. ODOBESCU, S. III 77.

DIBUIRE s. f. (Trans. SV) Rătăcire, orbecăire. (Fig.) De armeneasca dibuire. ERES., 197^r. Etimologie; dibui. Vezi și dibui. Cf. rătăcitură.

dibuire s. f., g.-d. art. dibuirii; pl. dibuiri

dibuire s. f., g.-d. art. dibuirii; pl. dibuiri

dibuire s. f., g.-d. art. dibuirii; pl. dibuiri

DIBUIRE s. v. bâjbâială.

DIBUIRE s. v. tatonare.

DIBUIRE s. bîjbîială, bîjbîire, bîjbîit, bîjbîitură, dibuială, dibuit, orbecăială, orbecăire. orbecăit, (înv. și reg.) orbecare. (~ cuiva prin întuneric.)

dibuire s. v. TATONARE.