degenerare sf [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~rări / E: degenera] 1-8 Pierdere (totală sau) parțială a unor însușiri (morfologice sau) funcționale caracteristice genului sau speciei, în urma acțiunii unor factori (de mediu sau) ereditari Si: degenerat¹ (1-8), (înv) degenerație (1-8). 9-12 (Fig) Schimbare în (mai) (rău sau) în (mai) grav, pierzând caracterul inițial Si: degenerat¹ (9-12). 13-14 (Fig) Ajungere într-o stare (mai) rea Si: decădere, degenerat¹ (13-14).

DEGENERARE s. f. Faptul de a degenera; declin, decădere (fizică sau psihică). Se numea Alfons și reprezenta ultima fază de degenerare a uneia din cele mai vechi și mai aristocratice familii din țară. VLAHUȚĂ, O. A. II 60. ◊ Fig. Decadentismul modern nu e altceva decît degenerarea liricii moderne înseși. GHEREA, ST. CR. III 178.

DEGENERARE s.f. Acțiunea de a degenera și rezultatul ei; decădere; stricare, degenerescență; degenerație. [< degenera].

degenerare f. acțiunea de a degenera și starea celui ce degenerează.

*degenerațiúne f. (lat. degenerátio, -ónis). Acțiunea de a degenera și starea ființeĭ degenerate. – Și -áție, dar maĭ ales -áre.

degenerare s. f., g.-d. art. degenerării; pl. degenerări

degenerare s. f., g.-d. art. degenerării; pl. degenerări

degenerare s. f. → generare

DEGENERARE s. 1. v. atrofie. 2. v. pipernicire.

DEGENERARE s. 1. (MED.) atrofie, atrofiere, degenerație, degenerescență. (~ a unui organ.) 2. chircire, închircire, pipernicire, sfrijire, (reg.) șiștăvire. (~ a unei plante.)