cătușat², ~ă a [At: DA / Pl: ~ați, ~e / E: cătușa] Încătușat².

cătușat¹ sn [At: DA / Pl: ~i / E: cătușe] Încătușat¹.

cătușa vt [At: DA / Pzi: ~șez / E: cătușă] A pune în cătușe.

încătușa vt [At: ISPIRESCU, I. 88 / Pzi: ~șez / E: în- + cătușă] 1-2 A lega pe cineva (cu cătușe sau) cu lanțuri. 3 (Fig; d. preocupări, sentimente etc.) A acapara. 4-5 (D. persoane; șfg) A lipsi de libertate (spirituală).

CĂTUȘA vb. I v. încătușa.

ÎNCĂTUȘA, încătușez, vb. I. Tranz. A pune (cuiva) cătușe; p. ext. a lega (pe cineva) cu lanțuri. Trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanțuri și să-l încătușeze pe muntele Caucaz. ISPIRESCU, U. 88. ◊ Fig. Formalismul este exprimat în atitudinea superficială și șablon față de muncă, atitudine care încătușează inițiativa. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2880. ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupări etc.) A pune stăpînire (pe cineva). Reculegîndu-se din tulburarea ce-i încătușa pe toți, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răgușit de spaimă. REBREANU, R. II 107. – Variante; cătușa vb. I, cătuși (SBIERA, P. 236) vb. IV.

A ÎNCĂTUȘA ~ez tranz. 1) (persoane arestate) A pune în cătușe. 2) fig. (sentimente, stări sufletești etc.) A face să nu se simtă liber; a pune stăpânire. ~ inițiative. /în + cătușă

încătușà v. 1. a pune în câtuși; 2. fig. a ținea strâns.

încătușéz v. tr. Pun cătușĭ, leg în cătușĭ, înlănțuĭesc, incatenez. Fig. A încătușa libertatea.

încătușa (a ~) vb., ind. prez. 3 încătușează, 1 pl. încătușăm; conj. prez. 3 să încătușeze; ger. încătușând

încătușa vb., ind. prez. 1 sg. încătușez, 1 pl. încătușăm; conj. prez. 3 sg. și pl. încătușeze; ger. încătușând

ÎNCĂTUȘA vb. a fereca, a înlănțui, a lega. (A ~ un arestat.)

ÎNCĂTUȘA vb. a fereca, a înlănțui, a lega. (A ~ un arestat.)

A încătușa ≠ a descătușa, a dezlănțui