10 definiții pentru cuvântare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

cuvântare sf [At: MARDARIE, L. 208 / Pl: ~tări / E: cuvânta] 1 (Înv) Exprimare a gândului prin grai Si: comunicare, declarare, enunțare, exprimare, expunere, grăire, spunere, vorbire, zicere. 2 (Rar) Capacitatea de a vorbi. 3 Vorbă. 4 (Înv) Conversație. 5 (Înv) Rațiune. 6 Discurs. 7 Cugetare. 8 Predică. 9 (Înv) Prefață. 10 (Îs) Mare ~ Răstire. 11 Fală.

CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta.

CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta.

CUVÂNTÁRE ~ări f. Expunere oratorică făcută în fața unui public; discurs. /v. a cuvânta

cuvântare f. 1. fapta de a cuvânta; 2. efectul cuvântării, discurs.

CUVÎNTÁRE, cuvîntări, s. f. 1. Vorbire în public, desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. Cuvîntarea istorică a tovarășului Stalin înaripează pe comuniștii din toate țările în lupta lor nobilă pentru binele popoarelor lor, pentru binele omenirii, pentru triumful cauzei lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 10. 2. Spusă, vorbă; vorbire, conversație. Tu n-ai șir în cuvîntare... Eu i-oi spune Lucrul neted și băiatul va pricepe de minune. DAVILA, V. V. 144.

cuvîntáre f. Acțiunea de a cuvînta. Discurs. V. predică, conferență.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cuvântáre s. f., g.-d. art. cuvântắrii; pl. cuvântắri

cuvântáre s. f., g.-d. art. cuvântării; pl. cuvântări


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CUVÂNTÁRE s. v. discurs.

CUVÎNTARE s. alocuțiune, cuvînt, discurs, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (În ~ sa a arătat că...)

Intrare: cuvântare
cuvântare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvântare
  • cuvântarea
plural
  • cuvântări
  • cuvântările
genitiv-dativ singular
  • cuvântări
  • cuvântării
plural
  • cuvântări
  • cuvântărilor
vocativ singular
plural

cuvântare

  • 1. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: discurs un exemplu
    exemple
    • Cuvîntarea istorică a tovarășului Stalin înaripează pe comuniștii din toate țările în lupta lor nobilă pentru binele popoarelor lor, pentru binele omenirii, pentru triumful cauzei lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 10.
      surse: DLRLC
  • exemple
    • Tu n-ai șir în cuvîntare... Eu i-oi spune Lucrul neted și băiatul va pricepe de minune. DAVILA, V. V. 144.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • vezi cuvânta
    surse: DEX '98 DEX '09