14 definiții pentru crom (subst.) Cr


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

crom sn [At: IOANOVICI, TEHN. 30 / Pl: ~uri / E: fr chrome] Element chimic, metal dur, cenușiu-deschis, folosit la cromare, fabricarea de oțeluri speciale, compuși chimici etc.

CROM s. n. Element chimic, metal alb, dur, casant, foarte rezistent față de agenții chimici, folosit la cromaj, la fabricarea unor oțeluri speciale, a unor compuși utilizați în vopsitorie, în tăbăcărie etc. – Din fr. chrome.

CROM s. n. Element chimic, metal dur, de culoare cenușie deschisă, folosit la cromaj, la fabricarea unor oțeluri speciale, a unor compuși întrebuințați în vopsitorie, în tăbăcărie etc. – Din fr. chrome.

CROM s. n. Metal dur, de culoare cenușie-deschisă, folosit în cromaj la fabricarea oțelurilor speciale, la formarea de combinații colorate, oxidante și tanante etc. ◊ Galben de crom = cromat de plumb folosit la prepararea vopselelor.

CROM s.n. Metal alb-cenușiu, dur, asemănător cu fierul, care se folosește la fabricarea oțelului inoxidabil și la cromare. ◊ Galben de crom = cromat de plumb, folosit în vopsitorie. [< fr. chrome, cf. gr. chroma – culoare].

CROM1 s. n. metal alb-cenușiu, dur, casant, inoxidabil, folosit la fabricarea oțelului inoxidabil și la cromare. (< fr. chrome)

CROM n. Metal alb-cenușiu, dur, asemănător cu fierul, foarte rezistent la agenții chimici, folosit la fabricarea oțelului inoxidabil, în arta vopsitului și în tăbăcărie. /<fr. chrome

crom n. metal ale cărui combinațiuni frumos colorate sunt întrebuințate în vopsitorie.

*crom n. (vgr. hrôma, coloare). Chim. Un corp simplu metalic tetravalent cenușiŭ ale căruĭ combinațiunĭ se disting toate printr’o coloare frumoasă. Se cristalizează în octaedre regulare tot așa de dure ca ale corindonuluĭ. Descoperit și separat de Francezu Vauquelin la 1797 din cromatu de plumb (crocoisa).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CROM (< fr. {i}; {s} gr. khroma „culoare”) s. n. Element chimic (Cr, nr. at. 24, m. at. 51,99, p. t. 1.890°C, p. f. 2.480°C); metal alb, dur, casant, foarte rezistent față de agenții chimici. Funcționează în combinații în stările de valență 2, 3 și 6. Întrebuințat la obținerea unor aliaje (oțel cu c.) și la cromare. Sub formă de săruri este întrebuințat în vopsitorie, tăbăcărie, fotografie, cataliză etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin în 1797.

Cr, simbol chimic pentru crom.

Intrare: crom (subst.)
substantiv neutru (N29)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • crom
  • cromul
  • cromu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • crom
  • cromului
plural
vocativ singular
plural
Cr simbol
abreviere, simbol, siglă (I6)
  • Cr
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

crom (subst.) Cr

  • 1. Element chimic, metal alb, dur, casant, foarte rezistent față de agenții chimici, folosit la cromaj, la fabricarea unor oțeluri speciale, a unor compuși utilizați în vopsitorie, în tăbăcărie etc.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.1. Galben de crom = cromat de plumb folosit la prepararea vopselelor.
      surse: DLRLC DN
  • comentariu simbol Cr
    surse: DOOM 2

etimologie: