coclauri smp [At: ȘEZ. XXXII, 15 / V: (sg refăcut) ~r sn, (sg refăcut) ~ră sf, (sg refăcut) cotlaur sm, ~lâu~ / P: ~la-uri / E: nct] 1-2 Locuri neumblate sau puțin umblate, pustii, îndepărtate. 3 Locuri prăpăstioase. corectat(ă)

COCLAURI s. n. pl. Locuri rîpoase, prăpăstioase, pustii, pe unde se umblă cu greutate. Cine știe dacă voi mai avea prilejul de a-ți mai face versuri de acum înainte; mîni plec pe coclauri. HOGAȘ, M. N. 49. Toată noaptea am visat numai prăpăstii și coclauri. VLAHUȚĂ, O.A. II 180. Ai purtat ciubotele... și le-ai scrombăit pe la jocuri și prin toate corhanele și coclaurile. CREANGĂ, 106. ◊ Expr. A umbla pe coclauri = a umbla haimana.

COCLAURI n. pl. Locuri pustii și prăpăstioase. ◊ A umbla pe ~ a umbla fără rost; a vagabonda. /Orig. nec.

coclaur sn vz coclauri

coclaură sf vz coclauri

coclâuri snp vz coclauri

cotlaur sm vz coclaur

coclaură f. Mold, loc anevoie de umblat, râpă prăpăstioasă: nu vedeți în ce păcat de coclaură trăiți AL. [Origină necunoscută].

cocláŭ n. și (ob.) pl. cocláurĭ (cp. cu bg. rus. kotlovina, vale închisă. V. cotlon). Est. Locurĭ prăpăstioase și neumblate: haĭtele de lupĭ pe coclaŭ (V. I. Popa, Univ. 18, Ian. 1937; 5), să horhăĭesc coclaurile (Hogaș, VR. 1909, 8, 228), coclaurile fioroase (A. Frunză, ib. 1922, 7, 80), pin cele coclaurĭ (Caraivan, Neam. Rom. Lit. 2, 808), pin coclaurile munților, a umbla pe dealurĭ și coclaurĭ. V. buhazurĭ, horaiță, meleagurĭ, podgheazurĭ.

coclauri (desp. co-cla-uri) s. n. pl.

coclauri (co-cla-uri) s. n. pl.

coclaură s. n., pl. coclauri (sil. -cla-uri)^[1]

coclauri, s.m., pl. – Hârtoape, locuri prăpăstioase: „Nici dracu nu umbla pe care coclauri umblau ei” (Bilțiu, 1994: 304). – Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); comp. cu rus. kotlovina „vale închisă” (Scriban).

coclauri s. n. pl. ascunzătoare a unei bande de hoți.