cloanță sf [At: ALECSANDRI, P. I 6 / V: cleo~ / Pl: ~țe / E: ns cf clonț] l(Pop) 1 Babă urâtă, fără dinți și rea. 2 (Pfm; îs) (Știrba) Baba ~a Personaj de basm, vrăjitoare bătrână foarte urâtă și rea. 3 (Fam; prt) Gură (1).

CLOANȚĂ, cloanțe, s. f. (Popular). 1. Babă știrbă, rea și arțăgoasă. Cum dracul să trec prin ietacul cloanței? ALECSANDRI, T. I 52. Și tot toarce, cloanța, toarce, Din măsele clănțănind. ALECSANDRI, P. A. 37. Șoim vestit este Vîlcan. Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit, Nici de cloanțe Cătrănit. TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Fig. Aici e cuibarul bunicelor și cloanțelor furtunilor. SADOVEANU, M. C. 96. 2. (Familiar, disprețuitor) Gură. Ei îi trag cu cloanța... se-ncontrează cu sfînta maică. CAMILAR, N. II 405.

CLOANȚĂ ~e f. pop. depr. Femeie bătrână, urâtă și răutăcioasă. ◊ Baba-~a personaj folcloric cu chip de vrăjitoare urâtă și răutăcioasă. /Din clonț

cloanță f. babă fără dinți, vrăjitoare bătrână: cloanța toarce din măsele clănțănind AL. [V. clonț].

cloánță (oa dift.) f., pl. e (d. clonț, fiind-că babele aŭ adese-orĭ numaĭ un dinte orĭ doĭ, cum ar avea pasărea cĭocu). Fam. Babă fără dințĭ și rea. Baba cloanța, babă rea din poveștĭ.

cleoanță sf vz cloanță

gloanță¹ sf vz cloanță

cloanță (fam.) s. f., g.-d. art. cloanței; pl. cloanțe

cloanță (pop., fam.) s. f., g.-d. art. cloanței; pl. cloanțe

cloanță s. f., g.-d. art. cloanței; pl. cloanțe

cloanță, cloanțe s. f. gură

CLOANȚĂ s. v. gură.

cloanță s. v. GURĂ.