23 de definiții pentru clanță


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

clánță sf [At: COSTINESCU / V: cleá~, cláță / Pl: ~țe / E: ns cf clanț] 1 Limbă de metal la broasca ușii, prin acționarea căreia se închide și se deschide ușa Si: încuietoare, (rar) ivăr, (pop) clampă, zimpirig. 2 Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții care, prin apăsare, acționează mecanismul de închidere sau deschidere al acestora Si: cleampă. 3 (Fig; fam; prt) Gură. 4 (Pop; îe) Rău de ~ Rău de gură. 5 (Pop; îe) Bun de ~ Om care vorbește mult (și convingător). 6 (Pop; îe) A(-i) da din ~ (sau cu ~ța) A vorbi mult (și inutil). 7 (Pop; îe) A se lua la ~ (sau a se pune în ~) A se certa. 8 (Îrg) Câine care latră la lună. 9 (Pop) Brezaie. 10 (Reg) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca ușii (sau a porții), care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și deschidere. Stăpînindu-și bătăile inimii, apăsă ușor pe clanță, crăpînd ușa puțin. BART, E. 161. Tresărind la țipătul clanței, se strecură pe ușă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța. ODOBESCU, S. I 89. 2. Fig. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgați-vă mințile în cap și păziți-vă clanța. BARȚ, E. 293. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau bun) de clanță = bun de gură, pus pe ceartă.

CLÁNȚĂ ~e f. 1) Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clampă. 2) fig. depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ Ține-ți ~a! taci! nu mai vorbi! [G.-D. clanței] /Din clanț

clanță f. fierul sau limba de fier dela broasca ușii, care o ține închisă; 2. fig. flecar, guraliv: ce clanță de femeie! toată ziua clanța-clanța din gură PANN. [Onomatopee].

clánță f., pl. e (d. clanț și rudă cu germ. klinke și fr. clenche, clanță). Rătez feru care ține închisă o ușă primitivă. (V. clampă și broască). Fig. Clanț, clănțăneală: a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar: ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt. cleanță, pl. clențe. V. colătăŭ.

clanț [At: POGOR, HENR. 239 / V: ~a i, cleanț sn / Pl: (2) ~uri / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care imită sunetul produs de închiderea (repede și cu putere) a maxilarelor sau de lovirea a două piese metalice ale aceluiași ansamblu. 2 sn Cioc. 3 sn (Pfm; pex) Gură. 4 sn (Înv; îe) A ține ~ A face față într-o dispută. 5 sn (Pop; îc; pbl) Gură ~ă Vorbăreț. 6 (Trs) Încăierare.

cláță sf vz clanță

coclánță sf [At: VICIU, GL. / E: ctm coclete + clanță] (Reg) Clanță.

clanț n. fam. gură: ținea clanț cu orice advocat AL. [V. clanță].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

clánță s. f., g.-d. art. clánței; pl. clánțe

clánță s. f., g.-d. art. clánței; pl. clánțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CLÁNȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.)

CLANȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. si Olt.) verver. (~ la broasca ușii.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

clánță, clanțe, s.f. – (onom.) Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALRRM, 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) (Scriban, DEX, MDA).

clánță, -e, s.f. – Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) + -ă.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a da cu clanța expr. a vorbi mult / necontenit.

a da din clanță expr. a vorbi mult / necontenit.

a se lua (cu cineva) la clanță expr. a se certa (cu cineva).

a trage o clanță expr. (obs.) a practica sex oral.

ține-ți clanța! expr. taci!, gura!

Intrare: clanță
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • clanță
  • clanța
plural
  • clanțe
  • clanțele
genitiv-dativ singular
  • clanțe
  • clanței
plural
  • clanțe
  • clanțelor
vocativ singular
plural