10 definiții pentru ciubucar (persoană; -i)

ciubucár [At: DAME, T. 104 / Pl: ~e sm, ~i sn / E: ciubuc + -ar] 1 sn (Reg) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubuce (9). 2 sm (Înv) Fabricant de ciubuce (3) Si: (înv) ciubucciu (2). 3 sm (Înv) Negustor de ciubuce (3) Si: (înv) ciubucciu (3). 4 sm (Fig; pfm) Persoană care umblă după ciubucuri (13).

CIUBUCÁR, (1) ciubucare, s. n., (2) ciubucari, s. m. 1. S. n. (Pop.) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubucele (2). 2. S. m. Fig. (Fam.) Persoană care umblă după ciubucuri (3). – Ciubuc + suf. -ar.

CIUBUCÁR, (1) ciubucare, s. n., (2) ciubucari, s. m. 1. S. n. (Pop.) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubucele (2). 2. S. m. Fig. (Fam.) Persoană care umblă după ciubucuri (3). – Ciubuc + suf. -ar.

CIUBUCÁR1, ciubucari, s. m. (Familiar) Șperțar.

ciubucár1 (persoană) (fam.) s. m., pl. ciubucári

ciubucár2 (unealtă) (pop.) s. n., pl. ciubucáre

ciubucár (persoană) s. m., pl. ciubucári

CIUBUCÁR s. v. șperțar.

CIUBUCÁR2 ~i m. pop. Persoană care caută ciubucuri; șperțar. /cubuc + suf. ~ar


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CIUBUCÁR s. 1. (TEHN.) ciubuc, lambar, lămbuitor, (rar) tipár. (~ este o unealtă de zidărie.) 2.* (fam. și peior.) șperțár.

Intrare: ciubucar (persoană; -i)
ciubucar (persoană; -i) substantiv masculin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ciubucar ciubucarul
plural ciubucari ciubucarii
genitiv-dativ singular ciubucar ciubucarului
plural ciubucari ciubucarilor
vocativ singular
plural