9 definiții pentru ciubucar (persoană; -i)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ciubucar [At: DAMÉ, T. 104 / Pl: ~e sm, ~i sn / E: ciubuc + -ar] 1 sn (Reg) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubuce (9). 2 sm (Înv) Fabricant de ciubuce (3) Si: (înv) ciubucciu (2). 3 sm (Înv) Negustor de ciubuce (3) Si: (înv) ciubucciu (3). 4 sm (Fig; pfm) Persoană care umblă după ciubucuri (13).

CIUBUCÁR, (1) ciubucare, s. n., (2) ciubucari, s. m. 1. S. n. (Pop.) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubucele (2). 2. S. m. Fig. (Fam.) Persoană care umblă după ciubucuri (3). – Ciubuc + suf. -ar.

CIUBUCÁR, (1) ciubucare, s. n., (2) ciubucari, s. m. 1. S. n. (Pop.) Unealtă de zidărie cu care se fac ciubucele (2). 2. S. m. Fig. (Fam.) Persoană care umblă după ciubucuri (3). – Ciubuc + suf. -ar.

CIUBUCÁR1, ciubucari, s. m. (Familiar) Șperțar.

CIUBUCÁR2 ~i m. pop. Persoană care caută ciubucuri; șperțar. /cubuc + suf. ~ar


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ciubucár1 (persoană) (fam.) s. m., pl. ciubucári

ciubucár2 (unealtă) (pop.) s. n., pl. ciubucáre

ciubucár (persoană) s. m., pl. ciubucári


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CIUBUCÁR s. v. șperțar.

CIUBUCAR s. 1. (TEHN.) ciubuc, lambar, lămbuitor, (rar) tipar. (~ este o unealtă de zidărie.) 2.* (fam. și peior.) șperțar.

Intrare: ciubucar (persoană; -i)
ciubucar (persoană; -i) substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ciubucar
  • ciubucarul
  • ciubucaru‑
plural
  • ciubucari
  • ciubucarii
genitiv-dativ singular
  • ciubucar
  • ciubucarului
plural
  • ciubucari
  • ciubucarilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)