ciocălău sm [At: DRĂGHICI, R. 143/17 / V: (reg) ciu~ sn / Pl: ~ăi / E: srb čokov, mg csukló, bg чекутка] (Mol) 1 Știulete de porumb curățat de boabe. 2 Partea de jos a cotorului cu rădăcina rămasă pe câmp, după ce s-a tăiat porumbul Si: cocean, ciocan, ciuclej, tuleaun. 3 (Lpl) Ciupercă otrăvitoare. 4 (Reg) Ciucure. 5 (Art) Joc țărănesc. 6 Melodia după care se execută ciocălăul (5).

❍ CIOCĂLĂU, CIUCĂLĂU sm. Mold. Bucov. 1 🚜 Cocean de porumb (cu sau fără boabe), ștulete: o broșură învățătoare meșteșugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi (NEGR.); apucă un ciucălău și face sfîr! cu ei după dînsul (SB.) ¶ 2 Coceanul tulpina ce rămîne în pămînt după ce sa tăiat porumbul (🖼 1186) 🌿 Cucuruz de brad sau de pin [ung. csukló].

CIOCĂLĂU, ciocălăi, s. m. (Regional) Cocean, ciocan¹. Zvîrli peste jar găteje și ciocălăi de porumb, scormonindu-l. Flacăra izbucni vioaie. V. ROM. octombrie 1951, 139. O broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I 3. – Variantă: ciucălău (CAMILAR, N. I 366) s. m.

CIOCĂLĂU ~i m. reg. Știulete cu sau fără boabe. /<ung. csukló

ciocălău n. Mold. 1. coceanul ștuletelui de porumb: ciocălăi de cucuruz NEGR.; 2. pl. rădăcinile cocenilor rămași pe câmp. [Dintr’un primitiv cioc, trunchiu (= it. ciocco); în privința sensului, cf. fr. trognon, cocean, în raport cu trogne, trunchiu].

cĭocălăŭ m. (ung. csukló, vîrf de frunză, rudă cu sîrb. čókov, cĭocălăŭ, cu rom. cĭoc, cĭocan, cĭoclej, țiclăŭ, țaclă ș. a. V. Bern. 1, 159). Mold. Cocean de porumb, ștulete fără grăunțe. – În nord. și cĭucălău (Sadov. VR. 1911, 3, 324 și 328). și cĭucalăŭ.

ciucălău sn vz ciocălău

CIUCĂLĂU s. m. v. ciocălău.

cĭucălăŭ și -alăŭ, V. cĭocălăŭ.

ciocălău s. m., art. ciocălăul; pl. ciocălăi, art. ciocălăii

ciocălău s. m., art. ciocălăul; pl. ciocălăi, art. ciocălăii

ciocălău s. m., art. ciocălăul; pl. ciocălăi, art. ciocălăii

ciocălău

ciocălău (ciocălăi), s. m. – 1. Știulete de porumb curățat de boabe. – 2. Tulpină de porumb. – 3. Con de pin. – 4. (Trans.) Ciucure. – Var. ciucălău. Creație expresivă, pe baza lui cioc, cioacă, cu suf. -lău. Pentru sens, cf. ciocan „con” și „știulete de porumb”, ca și sb. čokov „cocean” (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csukló „vîrful frunzei” (Scriban, Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. – Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul” (după Lacea, Dacor., V, 744, din săs. Tschachel „verigă”, soluție puțin probabilă); desciocăla (var. deciocăla), vb. (a desface; a curăța de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl derivă greșit din tc. çokal „carapace.”

ciocălău, ciocălăi s. m. (vulg.) pervers care practică felația sau cuniliția.

ciucălău, ciucălăi s. m. (vulg.) penis.

CIOCĂLĂU s. v. cocean, știulete.

ciocălău s. v. COCEAN. ȘTIULETE.

ciocălău, ciocălăi, s.m. (reg.) 1. știulete (de porumb, cu boabe), drugă, drăgălău, cotolan, chică. 2. partea de jos a strujanului de porumb cu rădăcina rămasă în pământ, după ce a fost tăiat porumbul; cocean, ciocan, cioclej, tulean. 3. con de brad. 4. ciupercă veninoasă. 5. ciucure, cănac.

ciucălău, s. m. – v. ciucalău.