ciocnitură sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: ciocnit + -itură] 1-4 Ciocnire (1-4). 5 Crăpătură produsă într-un obiect (în urma lovirii lui cu altul).

CIOCNITURĂ, ciocnituri s. f. Ciocnire (1). Se auzeau ciocnituri de pahare.

CIOCNITURĂ ~i f. 1) v. A CIOCNI. 2) Urmă rămasă pe un obiect fragil în rezultatul unei ciocniri. /a (se) ciocni + suf. ~tură

ciocnitură s. f., g.-d. art. ciocniturii; pl. ciocnituri

ciocnitură s. f., g.-d. art. ciocniturii; pl. ciocnituri

ciocnitură s. f., g.-d. art. ciocniturii; pl. ciocnituri

CIOCNITURĂ s. 1. ciocneală, ciocnet. (Se aud ~ de pahare.) 2. v. ciobitură. 3. v. spărtură.

CIOCNITURĂ s. 1. ciocneală, ciocnet. (Se aud ~ de pahare.) 2. ciobitură, știrbitură, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) ciumblitură, știrbeală. (~ a unui pahar.) 3. ciobitură, crăpătură, fisură, plesnitură, spărtură. (~ prelungă a unui vas.)