cioată sf [At: NĂDEJDE, ap. TDRG / Pl: ~te / E: nct] 1 (Îvp) Om care se preocupă de problemele altora mai mult decât de ale sale. 2 (Reg) Rădăcină. 3 (Îvr) Lemn putred. 4 (Fig) Vită mică.

CIOATĂ (pl. -te) sf. Mold. Bucov. Buturugă, buștean: era o mulțime de bolovani și cioate răsturnate care păreau a fi aduse de puhoiu (GN.) [cf. CIOT].

CIOATĂ, cioate, s. f. Ciot, buturugă. Au căutat... cioate, rădăcini și putregaiuri, au aprins focuri. GALAN, Z. R. 72. L-am îndemnat să coboare cîțiva pași, lîngă izvor; acolo este o cioată, unde se poate sta de vorbă fără grijă. C. PETRESCU, S. 172. Și-ar fi putut tupila, ca o veveriță, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi. HOGAȘ, M. N. 122. – Pronunțat: cioa-.

cioată f. Mold. buturugă. [V. ciot].

cĭoátă f., pl. e (d. cĭot). Buturugă, cĭotac, bucată de rădăcină orĭ de trunchĭ rămas în pămînt orĭ scos.

ciotă sf vz cioată

cioată (buturugă, nod de arbore) (reg.) (desp. cioa-) s. f., g.-d. art. cioatei; pl. cioate

cioată (buturugă, nod de arbore) (pop.) (cioa-) s. f., g.-d. art. cioatei; pl. cioate

cioată (buturugă, nod de arbore) s. f. (sil. cioa-), g.-d. art. cioatei; pl. cioate