cine [At: COD. VOR. 39/4 / V: (înv) cene, cire, cere / E: lat quene (=quem)] 1 pin Înlocuiește, în propoziții interogative, numele subiectului așteptat ca răspuns la întrebare. 2 pin (Fam; îe) ~ dracu (sau naiba, amar, păcatele etc.) Exprimă mirare. 3 pin (Îae) Exprimă ciudă. 4 pin (Îae) Exprimă necaz. 5 pin (Îae) Exprimă indignare. 6 pin (Îae) Exprimă nerăbdare. 7-9 pin (Îe) ~ (mai) știe când? (sau cum? unde?) Exprimă imposibilitatea precizării timpului, modului, locului de desfășurare a acțiunii Vz habar n-am. 10-11 pin (Îae) Ceva (cineva) deosebit. 12-13 pin (Îae) Ceva (cineva) neprevăzut. 14-15 pin (Fam; urmat de a fi) Ce fel de om. 16 prl Cel ce. 17 prl (Îe) Are (sau n-are) ~ ori este (sau nu este) ~ (nu) există persoană care... 18 prl (Cu valoare nehotărâtă) Indică ființele sau lucrurile luate în parte dintr-un grup sau dintr-o categorie Si: fiecare, oricine, oricare. 19 prl (Înv; îlav) ~ încotro Care încotro. 20 prl (Cu valoare nehotărâtă și în enumerări; îcs) ~ și ~ Unul și altul. 21 prl (Rar; îcs) ~ pe ~ Care pe care. 22 s (Nob) Cineva (fără importanță). corectat(ă)

CINE pron. 1. (Pronume interogativ) Cuvînt care servește pentru a întreba despre o persoană necunoscută sau neamintită în cursul vorbirii: a) (în întrebări directe) Cine-mi iese înainte? Cine-mi luminează pragul? Este inima fierbinte-Este dorul meu, pribeagul CERNA, P. 139. Cine-i acolo?...-Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. Cine ești? de unde ești? ALECSANDRI, P. II 11. Și cine l-a fermecat?... Mîndrulița lui din sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ◊ (În întrebări retorice) Cine-i ca ea? Frumoasă ca ea, cine? COȘBUC, P. II 215. Cine e nerod să ardă tn cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Cine (mai) știe?! = (pornindu-se de la întrebare s-a ajuns la ideea de imposibilitate a precizării, apoi la negație) nu știu, n-am idee. O să plouă azi?- Cine știe?! Cine știe ce (sau cine, unde etc.) = (cu sens nehotărît) Mai știi... Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo. ISPIRESCU, L. 13. A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat. CARAGIALE, O. I 336. Cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. (Cu nuanță de superlativ) Tot satul îl cinstea și îl asculta ca pe cine știe cine. ISPIRESCU, L. 98; b) (În întrebări indirecte) Nu știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești berechet bun. CREANGĂ, P. 162. Ce-mi pasă a cui ești? – zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. Ieși, mîndruțo, pînă-n prag Și-mi arată cin’ ți-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ♦ (Mai ales în descrieri și amenințări) Ce fel (de om), cum. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. 2. (Pronume relativ) Cel ce, acela care. Cu cine prinzi tu copiii...?-Cu cine pot, fa, cu cine pot. STANCU, 243. Bine a zis cine-a zis... CREANGĂ, P. 236. Cine-o vede, o zărește, Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Gurița ei, fagur dulce, Cingustă, nu se mai duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Are (sau n-are) cine sau este (ori nu este) cine (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... Dacă mă vezi așa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. De-ar crăpa o dată să crape și harabagiul care v-au adus, c-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească așa de des pe la tîrg. CREANGĂ, P. 110. 3. (Pronume nehotărît) Fiecare, oricine, oricare. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. STANCU, D. 298. Zică cine ce va vrea. JARNÍK-BÎRSEANU, 359. – Formă gramaticală: gen.-dat. cui.

CINE¹ pron. interog. (se folosește pentru formularea unei întrebări) Care (anume)? ~ cântă? ~ vine? [G.-D. cui] /<lat. quene

CINE² pron. rel. (se folosește pentru a indica o persoană neidentificată) Cel care; cel ce. ~ știe carte are patru ochi. [G.-D. cui] /<lat. quene

cine pr. demonstrativ, cel ce: cine aleargă se poticnește; 2. interogativ: cine e acolo? [Lat. QUEM, amplificat cu acelaș sufix ca la mine, etc.].

cíne pron. rel. și interog. (din cene, d. lat. quem-ne, quene. Cp. cu mine, tine, sine). Care (vorbind numaĭ de persoane): Cine doarme ziŭa, flămînzește noaptea (Prov.) Cine e acolo?

cene pir vz cine

cin³ pin vz cine

cire pin vz cine corectat(ă)

CHI LO SA? (ital.) = Cine știe?

CHI VA PIANO, VA SANO E LONTANO (ital.) = Cine merge încet ajunge departe și bine. Graba strică treaba.

CINE FACE, FACE-I-SE (n. Costin) = Nu te aștepta la răsplată, cînd aduci cuiva un rău.

céne, V. cine.

cine pr., g.-d. cui

+cine știe ce/cine loc. pr.

cui² pr. v. cine

+nu știu cine² loc. s. m. și f. (un/o ~)

cui² pr. v. cine

CINE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. v. oricine.

CINE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. fiecare, fiecine, oricare, oricine, orișicare, orișicine, (înv. și pop.) care, (pop.) fieșcare, fieșcine, fitecine, (înv. și reg.) careși, cineși, (înv.) neștine, vericare, vericine. (Zică ~ ce va vrea.)

cine pron. inter. – 1. Introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acțiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine știe ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ține, istr. țire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Pușcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Pușcariu, I, 202), cf. și mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicații par mai puțin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu”, tinë „tu” (Pușcariu 366); lat. quem pronunțat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se folosește și cu sens absolut: „fiul cui” (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinești, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleași elemente ca neștine (DAR admite că cinești este rezultatul contaminării lui cineș cu fiește(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 și Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineși, pron. (înv., fiecare, oricare), ca același; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca și careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieșicine, fieștecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neștine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareșicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.

BIS DAT, QUI CITO DAT (lat.) cine dă repede dă îndoit – Publius Syrus, „Sententiae”, 8. V. și La façon de donner vaut mieux que ce qu’on donne.

CHI VA PIANO, VA SANO (it.) cine merge încet, merge sigur – Expresia este echivalentă cu cea românească: „Cine merge încet, departe ajunge”.

CUI (QUID) PRODEST? (lat.) cui (la ce) folosește? – Formulă folosită atunci când nu e clară intenția săvârșirii unui anumit act sau există îndoieli asupra oportunității acestuia.

CUI DOLET, MEMINIT (lat.) cine plătește își amintește – Cicero, „Pro Murena”, 20, 42.

PERPETUO VINCINT QUI UTITUR CLEMENTIA (lat.) cine iartă învinge întotdeauna – Balbus, „Sententiae”, 147.

QUI NIL POTEST SPERARE DESPERET NIHIL (lat.) cine nu are a spera nu are de ce despera – Seneca, „Medeea”, I, 163.

QUI UTITUR MENDACIIS HIC PASCIT VENTOS (lat.) cine se bizuie pe minciuni se hrănește cu vânt – În românește: cine seamănă minciună culege vânt.

SOLEM QUIS DICERE FALSUM AUDEAT (lat.) cine ar cuteza să spună că Soarele nu este adevărat? – Vergiliu, „Georgica”, I, 463-464. Evidențele nu pot fi contestate.

Chi va piano, va sano – (ital. „Cine merge încet, merge sănătos”, adică sigur) – E numai prima jumătate a unui foarte des folosit proverb italian, cealaltă parte întrebuințîndu-se mai rar: e chi va sano, va lontano (și cine merge sigur, ajunge departe). „Ce astăzi nu-i gata pe mîine s-o-mplini – / Cu-ncetul se face oțetul / Chi va piano, va sano...” (H. Heine, poemul Germania – o poveste de iarnă, cap. XV, v. 77-79). Aceeași idee a pasului bine măsurat o găsim exprimată în multe graiuri. Francezii, dintr-un vers al lui Racine din piesa Les plaideurs (act. I, sc. 1), au făcut zicătoarea: Qui veut voyager loin, ménage sa monture (Cine vrea să călătorească departe, își cruță animalul). Germanii spun: „Langsam, aber sicher” (încet, dar sigur), iar noi spunem: „Încet, încet, departe ajungi”. FOL.