33 de definiții pentru chinez (din China) (s.m.)

chinéz2, ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 10 / Pl: ~i, (Mol) ~éji / E: China + ez cf it chinese] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 3 (Fig; dep) Necunoscător total al unei chestiuni Si: ignorant. 4 (Fam; îe) A se face ~ sau (mai adesea) a (o) face pe ~ul A se preface că nu înțelege, că nu știe nimic, că habar n-are despre ce e vorba. 5-6 a Care aparține Chinei sau chinezilor2 (1-2) Si: chinezesc (1-2). 7-8 a Privitor la China sau la chinezi2 (1-2) Si: chinezesc (3-4). 9 sn (Lpl) Popor care trăiește în China. 10. Limba vorbită de chinezi2 (9).

CHINÉZ2, -Ă, chinezi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor2 (1), privitor la China ori la chinezi2; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi2 (1). [Pl. și: (m.) chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.

CHINEZOÁICĂ, chinezoaice, s. f. Femeie care face parte din populația Chinei sau este originară de acolo. – Chinez2 + suf. -oaică.

CHINÉZ2, -Ă, chinezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor2 (1), privitor la China sau la chinezi2; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi2 (1). [Pl. m. și chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.

CHINEZOÁICĂ, chinezoaice, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. – Chinez2 + suf. -oaică.

CHINÉZ1, chinezi, s. m. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei. Pl. și: chineji.

CHINÉZ3, -Ă, chinezi, -e, adj. Din China, care aparține Chinei sau populației ei. V. chinezesc. Limba chineză. Literatura chineză.Niciodată nu se vor șterge din memoria oamenilor nobilele fapte eroice ale glorioșilor voluntari chinezi care au venit în ajutorul poporului coreean. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. Armata revoluționară chineză este întîmpinată pretutindeni cu dragoste și entuziasm, căci ea este o armată eliberatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 226, 2/6. – Pl. m. și: chineji.

CHINEZOÁICĂ, chinezoaice s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Chinei.

CHINÉZ3, -Ă, chinezi, -e, adj. Al Chinei sau al populației ei, privitor la China sau la populația ei; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi. [Pl. m. și chineji] – It. chinese.

CHINÉZ1, chinezi, s. m. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei. [Pl. și chineji] – It. chinese.

CHINEZOÁICĂ, chinezoaice, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Chinei. – Din chinez + suf. -oaică.

chinéz1 (referitor la China) adj. m., s. m., pl. chinézi; adj. f. chinéză, pl. chinéze

chinéză (limbă) s. f., g.-d. art. chinézei

chinezoáică s. f., g.-d. art. chinezoáicei; pl. chinezoáice

chinéz s. m. (locuitor al Chinei), adj. m., pl. chinézi; f. sg. chinéză, pl. chinéze

chinéză (limba) s. f., g.-d. art. chinézei

chinezoáică s. f., g.-d. art. chinezoáicei; pl. chinezoáice

CHINÉZ s., adj. 1. s. (înv.) chitai. (Un ~ din Beijing.) 2. chinezesc. (Cultura, civilizația ~.)

CHINÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor, popor) din China. II. adj. care aparține Chinei sau chinezilor. ♦ arta ~ă = artă dezvoltată în China, prezentând o arhitectură specifică (pagode, temple) cu o bogată decorație pictată, o sculptură în bronz, jad, fildeș, legată de cult, pictură pe mătase (suluri), sau pe zidurile templelor etc. ◊ (s. f.) limbă din familia de limbi sino-tibetane vorbită de chinezi. (< China + -ez)

CHINÉZ2 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară din China. /China n. pr. + suf. ~ez

CHINÉZ1 ~ă (~i, ~e) Care aparține Chinei sau populației ei; din China. /China n. pr. + suf. ~ez

CHINÉZĂ f. art. Limba chinezilor. /China n. pr. + suf. ~ez[ă]

CHINEZOÁICĂ ~ce f. Femeie care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară din China. [G.-D. chinezoacei] /chinez + suf. ~oaică

chinez a. care e din China: limba chineză. ║ m. 1. locuitor d’acolo; 2. pop. a se face chinez, a nu pricepe: ei, stimabile, prea te faci chinez CAR.

2) chinéz, -ă s., pl. m. jĭ. Locuitor din China. Fig. (pin [!] aluz. la limba neștiută a Chinejilor). Ignorant: a fi Chinez în algebră. A face pe Chinezu, a te face niznaĭ, a te preface că nu știĭ nimic. Adj. Limba chineză. – Ca s. f. și Chinezoaĭcă, pl. e.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CHINÉZ s., adj. 1. s. (înv.) chitái. (Un ~ din Beijing.) 2. chinezesc. (Cultura, civilizația ~.)

CHINÉZ, -Ă (‹ China) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Popor de rasă mongoloidă, din familia de limbi sino-tibetane, s-a format ca națiune pe terit. Chinei, constituind marea majoritate a populației acesteia. Mai trăiesc în Thailanda, Malaysia, Indonesia, Singapore, Vietnam, Uniunea Myanmar, Filipine, Cambodgea, S.U.A., Canada ș.a. În cursul istoriei lor milenare, chinezii au dezvoltat o strălucită civilizație și cultură. C. sînt de religie confucianistă, budistă, daoistă, mahomedană și creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din China. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor (1), referitor la China sau la chinezi; chinezesc. ◊ Arta c. = artă dezvoltată pe terit. Chinei începînd din milen. 4 î. Hr. Pagodele, templele, palatele prezintă o arhitectură specifică, realizată la început din lemn, apoi din cărămidă și piatră, cu o bogată decorație sculptată, influențată de arhitectura indiană, după pătrunderea budismului. Din timpul dinastiei Ming (1368-1644) datează construcția actualului Beijing (începutul sec. 15) și reconstrucția Marelui Zid (construit în sec. 3 î. Hr.). Primele manifestări din scultură sînt legate de cult. Ele sînt realizate din bronz, jad, ceramică, fildeș, reprezentînd efigii ale lui Buddha, oameni, animale, plante. În sec. 4-6 se răspîndește pictura pe mătase (suluri), apoi pictura pe zidurile templelor din peșteri (sec. 9). În timpul dinastiei Tang (618-907) pictura se dezvoltă pe genuri: portretistică, peisajul, scene de gen. În epoca Sung (960-1279) se dezvoltă pictura de peisaj în tușuri și laviuri. Ceramica este un domeniu reprezentativ al artei c. (olăria, porțelanurile translucide, porțelanurile „verzi” din sec. 17 și „roz” din sec. 18). Caracteristică este și producția de țesături artistice de mătase. În deceniile 3-4 ale sec. 20 se dezvoltă pictura în ulei și în tuș, gravura pe lemn, afișul, caricatura. În arhitectura modernă, elementele tradiționale se îmbină cu noile cerințe ale arhitecturii și urbanisticii. ♦ (Substantivat f.) Limbă din familia de limbi sino-tibetane, vorbită de chinezi. Are opt grupe principale de dialecte (cu numeroase varietăți). La baza limbii comune standard, națională și oficială stă varietatea din capitală, Beijing, a dialectului pei de nord. Scrierea c. folosește pictograme și ideograme.

MAREA CÂMPIE CHINEZĂ, câmpie vastă în partea de E a Chinei, una dintre cele mai mari din Asia, extinsă pe c. 1.000 km lungime, de la țărmurile Mării Galbene și Mării Chinei de Est către interior; c. 325 mii km2; alt. c. 100 m. Alcătuită din depozite aluviale. Climă subtropical-musonică, cu veri umede și ierni relativ uscate și friguroase. Drenată în principal de fl. Hung He și Chang Jiang (Yangtze) cu afluenții lor. Reprezintă una dintre cele mai dens populate zone ale țării.

PAVEL CHINEZUL (Cneazul) (?-1494), comandant de oști, comite de Timiș (1478-1494). A învins pe turci la Câmpul Pâinii (1479), Becicherec (1482) și Belgrad (1494).

CHINÉZ, -Ă adj. (< China + suf. -ez): în sintagma scriere chineză (v.).

CHINÉZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chino-siameză sau thai-chineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mii de ani (din mileniul al III-lea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sud-est). Cele mai vechi texte (inscripții pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al II-lea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolării economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus la apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbii chineze, dintre ele cel mai important fiind grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sunt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mii de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită numai prin aspectul ei normat, fiind accesibilă numai unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungându-se la diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată ca și o limbă străină. Ea a servit ca limbă comună scrisă pentru toate regiunile țării. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al X-lea – al IX-lea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituțiilor guvernamentale din toate regiunile țării, ușurând impunerea lui ca limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbii literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihua sau baihuawen. În baihua au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențându-se reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturii clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbii vechi, pe când baihua este forma de exprimare a literaturii noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbii literare baihua (considerată de chinezi putonghua, adică „o limbă general înțeleasă”), având ca normă ortoepică pronunțarea de la Pekin, iar ca normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nu-și modifică forma în cursul vorbirii; raporturile sintactice sunt exprimate cu ajutorul topicii și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare la numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază după dialecte (în puthonghua sunt patru tonuri: egal, urcător, urcător-coborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sunt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze s-au format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor la anumite părți de vorbire, acestea fiind invariabile, distincția se face pe baza criteriilor semantice și sintactice, pe baza topicii, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al III-lea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mii de hieroglife, îngreunând la maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de două-trei mii de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. S-au făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVII-lea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost doar parțială (la transcrierea numelor străine în manualele școlare). Generalizarea acestuia se va face după ce putonghua va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țării, iar diferențele dialectale se vor diminua. Între timp, s-a trecut la simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.

Intrare: chinez (din China) (s.m.)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular chinez chinezul
plural chinezi chinezii
genitiv-dativ singular chinez chinezului
plural chinezi chinezilor
vocativ singular chinezule, chineze
plural chinezilor
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular chinez chinezul
plural chineji chinejii
genitiv-dativ singular chinez chinezului
plural chineji chinejilor
vocativ singular chinezule, chineze
plural chinejilor

chinez (din China) chinezoaică

  • 1. substantiv masculin admite vocativul Persoană care face parte din populația Chinei sau este originară de acolo.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 sinonime: chitai
  • 2. adjectiv Care aparține Chinei sau chinezilor, privitor la China ori la chinezi.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 sinonime: chinezesc 3 exemple
    exemple
    • Literatura chineză.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    • Niciodată nu se vor șterge din memoria oamenilor nobilele fapte eroice ale glorioșilor voluntari chinezi care au venit în ajutorul poporului coreean. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736.
      surse: DLRLC
    • Armata revoluționară chineză este întîmpinată pretutindeni cu dragoste și entuziasm, căci ea este o armată eliberatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 226, 2/6.
      surse: DLRLC
    • 2.1. Arta chineză = artă dezvoltată în China, prezentând o arhitectură specifică (pagode, temple) cu o bogată decorație pictată, o sculptură în bronz, jad, fildeș, legată de cult, pictură pe mătase (suluri), sau pe zidurile templelor etc.
      surse: MDN '00
    • 2.2. (și) substantivat feminin (la) singular Limbă din familia de limbi sino-tibetane vorbită de chinezi.
      surse: DEX '09 MDN '00

etimologie:

  • China (nume propriu) + sufix -ez.
    surse: DEX '09 DEX '98 MDN '00
  • limba italiană chinese
    surse: DLRM

chinezoaică chinez chinez chinez chinez

  • 1. Femeie care face parte din populația Chinei sau este originară de acolo.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX

etimologie:

  • Chinez + sufix -oaică.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRM NODEX