chel¹, ~eală [At: MUMULEANU, ap. GCR II 246/34 / V: chiel, chială / Pl: ~i, ~ele / E: tc kel] 1-2 smf, a (Persoană) fără păr pe cap Si: pleșuv, chelos.^[1] 3 a (Îc) Grâu ~ Specie de grâu de toamnă. 4 a (D. un munte, deal, etc.) Fără vegetație Si: gol, pleș.

chel² sm [At: PANȚU, PL.² / V: (Trs) chil / Pl: chei / E: ger KohI] (Bot; reg) Varză-creață.

CHEL, CHEALĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) fără păr; pleșuv. Le speriau [pe fete] că, dacă nu se lasă cu cozile strînse pînă le usturau ochii, rămîn chele. PAS, Z. I 219. Își scoate pălăria și-și șterge binișor cu batista capul chel, lustruit ca fildeșul, apoi se descheie la vestă. VLAHUȚĂ, O. A. II 242. Ginerele împăratului cel chel spuse nevesti-sii ce făcu. ISPIRESCU, L. 171. Să-i cază cosița, Să rămîie cheală. TEODORESCU, P. P. 369. ◊ (Substantivat) Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar v. tichie. ◊ Fig. (Rar, despre munți) Care nu are vegetație; pleșuv. Înaintea lor se ridica un munte chel; nici un arbore; pe jos iarba era păscută. VLAHUȚĂ, O. A. III 49.

CHEL, CHEALĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni, adesea substantivat) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) care nu are păr; pleșuv. – Tc. kel.

CHEL cheală (chei, chele) Care are chelie; pleșuv. /<turc. kel

chel a. și m. care e fără păr pe tot capul sau numai pe o parte, pleșuv: chelului ce-i lipsește, numai tichie de mărgăritar PANN. [Turc. KEL].

chel, cheálă adj., pl. chelĭ și cheĭ, chele (turc. kel; bg. kel. V. cheleș). Pleșuv, al căruĭ cap n’are păr. Cheluluĭ tichie de mărgăritar îĭ trebuĭe, ție-țĭ lipsește un lucru necesar, și tu facĭ lux (se zice despre un sărac care face lux ridicul orĭ despre un prost care-și cumpără cărțĭ pe care nu le pricepe ș. a.).

cheaie a vz chel

cheoaie af vz chel¹

chiel, chială a vz chel¹

chil³ sm vz chel²

chel adj. m., pl. chei; f. cheală, pl. chele

chel adj. m., pl. chei; f. cheală, pl. chele

chel adj. m., pl. chei; f. sg. cheală, pl. chele

chel, pl. chei

chel, chială, cheli, chele.

CHEL s. v. varză creață.

CHEL adj. pleșuv, (înv. și pop.) pleș, pleșuvit, (reg.) chelbos, pleșcat, târcav, (Transilv. și Ban.) peleag, (înv.) cheleș.

CHEL adj. pleșuv, (înv. și pop.) pleș, pleșuvit, (reg.) chelbos, pleșcat, tîrcav, (Transilv. și Ban.) peleag, (înv.) cheleș. (Om ~.)

chel s. v. VARZĂ CREAȚĂ.

chel (-ială), adj. – Pleșuv, fără păr. Tc. kel (Șeineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvînt cunoscut numai în Munt. și Mold. (ALR, I, 12). Forma de pl. m. oscilează între cheli și chei. Der. cheli, vb. (a pierde părul); chelie, s. f. (calviție; pleșuvie; înv., favus); cheleș (mr. chileș, megl. cheleș), adj. (chel), din tc. keleș; chelbaș, adj. (înv., bolnav de favus, chelbos), din tc. kel și baș „cap” (Șeineanu, II, 105; Lokotsch 1025); chelboși, vb. (a-și pierde părul); chelboșie, s. f. (calviție). Nu este posibil să separăm de aceste ultime cuvinte pe chelbe, s. f. (înv., favus; calviție), care totuși a fost interpretat plecîndu-se de la lat. *calvia cu l propagat *clalvia (Tiktin; Pușcariu, Dacor., IV, 720; DAR; cf. îndoielile din REW 1530), dar care nici măcar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb. kjëlp „puroi” (Philippide, Viața rom., IV (1916), p. 39). Dacă se are în vedere absoluta identitate a cuvintelor menționate aici, ca și circumstanța că chelbe circulă în aceleași regiuni ale vechiului regat al Romîniei, cu excepția Trans., reiese evident că este vorba de același cuvînt tc. (opinie împărtășită de Șeineanu, II, 105 și Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dublă formație regresivă: chelboșie a dat chelbos, adj. (chel), și acesta a dus la chelbe (chelie), ca scîrboșie, față de scîrbos și scîrbă.

a fi cheală la pat expr. (er.) a fi frigidă.

a-i da în cap lui chelu’ / lui mutu’ expr. (adol.) a se masturba.

Chelu’ s. m. sg. penis.