18 definiții pentru caraulă caraul (3)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

carau sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 321/23 / V: ~ul, ~aol sm / Pl: ~le / E: bg караул, ngr ϰαραυλι] 1 Soldat de gardă Si: gardă, patrulă, pichet, santinelă. 2-3 Corp de gardă sau locul unde se află caraula (1). 4 (Îe) A face ~ul A aștepta (nerăbdător) pe cineva. 5 (Îe) A pune (pe cineva) la ~ul A pedepsi (pe cineva) punându-l la colț. 6 Om care face de pază Si: gardian, paznic, (reg) caraulaș. 7 (Înv) Garda care se făcea la primărie.

CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.

CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.

CARAÚLĂ, caraule, s. f. (Azi rar) 1. Pază, gardă, strajă. S-a legat că face de caraulă. GALACTION, O. I 269. Se duse la primărie și-i dete vătășelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duțu. SLAVICI, O. I 375. 2. Om care face de pază, santinelă. Caraulele au băgat de seamă că a crescut și mai mult gîrla. STANCU, D. 113. De la odăi ieșeau slujitori, umblînd pe cărări știute, în toate cotloanele așezării, luînd caraulele vechi și așezînd altele proaspete. SADOVEANU, F. J. 1770. Sub pridvorul din față, niște corni bătrîni stau ca niște neclintite caraule. MACEDONSKI, O. III 109. – Variantă: caraúl, carauli (ALECSANDRI, 1. 417), s. m.

CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă. – Tc. karaul.

CARAÚLĂ ~e f. înv. 1) Supraveghere menită să păstreze neschimbată o stare de lucruri; pază; strajă; gardă. 2) Soldat sau grup de soldați care asigură paza unui obiectiv; pază; strajă; gardă; santinelă. [Sil. -ra-u-] /<rus., bulg. karaul

caraulă f. 1. sentinelă, strajă sau. corp de gardă: soldații erau de caraulă; 2. Mold. (caraul) starea în colțul camerei (pedeapsa copiilor neascultători): să te duci de grabă la caraul și să nu crâcnești AL. [Turc. KARAVUL].

caraúlă f., pl. e (d. caraul). Pop. Gardă: a fi de caraulă. Santinelă: vine caraula. – Și caraolă (Mold. nord). V. culuc.

caraúl n., pl. urĭ și e (turc. karaul, karavul, karaghol, karakol; sîrb. karáula, rus. karaúl). Vechĭ. Patrulă. Mold. Colț unde se țineaŭ copiiĭ pedepsițĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

caraúlă s. f., g.-d. art. caraúlei; pl. caraúle

caraúlă s. f., g.-d. art. caraúlei; pl. caraúle

carau, -lei gen. a., -le pl. (o caraulă).


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CARAÚLĂ s. v. gardă, pază, santinelă, strajă, veghe.

carau s. v. GARDĂ. PAZĂ. SANTINELĂ. STRAJĂ. VEGHE.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

caraúl (-li), s. m.1. Santinelă, gardă. – 2. Paznic de noapte. – 3. (Înv.) Pedeapsă școlară care consta în a obliga un elev să stea în picioare, într-un colț al clasei. – Var. caraulă, s. f. Mr. cărăule, megl. cărăul. Tc. karaul (Roesler 595; Șeineanu, II, 89; Meyer 177; Lokotsch 1078; Ronzevalle 138); cf. ngr. ϰαραούλι, alb. karaujl, bg. karaul, sb. karaula.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

caraulă, caraule s. f. (intl.) hoț care, în timpul unei spargeri, stă la pândă pentru a anunța apariția inopinată a polițiștilor.

Intrare: caraulă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • carau
  • caraula
plural
  • caraule
  • caraulele
genitiv-dativ singular
  • caraule
  • caraulei
plural
  • caraule
  • caraulelor
vocativ singular
  • carau
  • caraulo
plural
  • caraulelor
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • caraul
  • caraulul
  • caraulu‑
plural
  • carauli
  • caraulii
genitiv-dativ singular
  • caraul
  • caraulului
plural
  • carauli
  • caraulilor
vocativ singular
  • caraulule
  • caraule
plural
  • caraulilor
caraul3 (pl -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • caraul
  • caraulul
  • caraulu‑
plural
  • carauluri
  • caraulurile
genitiv-dativ singular
  • caraul
  • caraulului
plural
  • carauluri
  • caraulurilor
vocativ singular
plural
caraul2 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • caraul
  • caraulul
  • caraulu‑
plural
  • caraule
  • caraulele
genitiv-dativ singular
  • caraul
  • caraulului
plural
  • caraule
  • caraulelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

caraulă caraul (3)

  • surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
    exemple
    • S-a legat că face de caraulă. GALACTION, O. I 269.
      surse: DLRLC
    • Se duse la primărie și-i dete vătășelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duțu. SLAVICI, O. I 375.
      surse: DLRLC
  • 2. Om care face de pază.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: caraulaș santinelă 3 exemple
    exemple
    • Caraulele au băgat de seamă că a crescut și mai mult gîrla. STANCU, D. 113.
      surse: DLRLC
    • De la odăi ieșeau slujitori, umblînd pe cărări știute, în toate cotloanele așezării, luînd caraulele vechi și așezînd altele proaspete. SADOVEANU, F. J. 1770.
      surse: DLRLC
    • Sub pridvorul din față, niște corni bătrîni stau ca niște neclintite caraule. MACEDONSKI, O. III 109.
      surse: DLRLC

etimologie: