CALCAVURĂ (pl. -uri) sf. 1 🔧 Cureaua cu care cizmarul ține strînsă pe genunchiu încălțămintea la care lucrează ¶ 2 pop. Bătaie, trînteală: în loc de bucate, îți mînca o ~ de cele tătărești ALECS..

CALCAVURĂ, calcavuri, s. f. (Glumeț; în legătură cu verbele «a da», «a trage», «a mînca») Bătaie, (lovitură de) palmă; p. ext. dojana. Zmeul trase fetei... o calcavură, de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 262. În loc de bucate, îți mînca o calcavură de cele tătărești. ALECSANDRI, T. 669.

CALCAVURĂ, calcavuri, s. f. (Glumeț) Bătaie; palmă; p. ext. dojană.

calcavură f. 1. cursă de prins vânat; 2. Mold. cureaua cu care cismarul ține lucrul strâns de genuchi; 3. fam. trânteală: i-a tras o calcavură. [Origină necunoscută].

calcavúră f. pl. ĭ (probabil turc. Cp. cu paceavură, tavatură). Cureaŭa cu care cizmaru ține strînsă pe genuchĭ încălțămintea la care lucrează. Fig. Fam. Trînteala (bătaĭe) orĭ mustrare aspră: ĭ-a tras o calcavură.

călcavură sf vz calcavură

calcavură (rar) s. f., g.-d. art. calcavurii; pl. calcavuri

calcavură (rar) s. f., g.-d. art. calcavurii; pl. calcavuri

calcavură s. f., g.-d. art. calcavurii; pl. calcavuri

calcavură (calcavuri), s. f. – 1. Curea cu care cizmarii fixează pantofii cînd îi repară. – 2. Bătaie. Tc. kalk vur (Iogu, GS, VI, 386).

CALCAVURĂ s. v. palmă.

calcavură s. v. PALMĂ.