15 definiții pentru cărunt


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

cărúnt, ~ă [At: VARLAAM, C. 86 / V: (reg) cănúnt / Pl: ~nți, ~e / E: ml canutus] 1 a (D. păr, barbă, mustață) Care a început să albească Si: alb, albit. 2 a (D. oameni) Care are fire de păr alb. 3 a (Înv; poetic) Bătrân. 4 a (Înv; poetic) Vechi. 5 sm Rasă de câine (cu părul cenușiu).

CĂRÚNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. corectată

CĂRÚNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. corectată

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustăți) Care a început să albească din cauza bătrîneții, jumătate alb, albit. Și-a mîngîiat mustățile lungi, cărunte, și a rîs. SADOVEANU, M. C. 55. Lupu Chirițoiu, cel mai bătrîn dintre toți, cu pletele crescute pînă pe umeri și cărunte ca un fuior de cînepă melițată. REBREANU, R. I 131. Clipind din genele cărunte, începe-a povesti moșneagul. GOGA, P. 24. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. ◊ (Despre persoane) Care are fire albe în păr, în barbă sau în mustăți. Cărunt eu?... Știi că te găsesc nostim? ALECSANDRI, T. I 398. ◊ Fig. (Despre munți, stînci) Cenușiu. Visînd cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînce și a stîncelor cărunte. EMINESCU, O. I 35. Iată zîna munților, Munților cărunților. ALECSANDRI, P. I 95.

CĂRÚNT, -Ă, cărunți, -te adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească, albit. ♦ (Despre oameni) Care are (fire de) păr alb. – Lat. canutus.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CĂRÚNT adj. încărunțit, sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

CĂRÚNT adj. v. bătrân, străvechi, vechi.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

cărunt (cărúntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunțiu, adj. (cărunt); căruntețe, s. f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață); cărunțeală, căruntate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunți, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).

CĂRÚNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păr) Care a început să albească; sur. 2) (despre oameni) Care are fire albe în păr; sur. ◊ Munți ~ți munți cu vârfurile înzăpezite. /<lat. canutus

cărunt a. 1. de o coloare între alb și negru; 2. cu toțul alb de bătrânețe: cap cărunt; 3. acoperit de zăpadă: visul apelor adânce și a stâncilor cărunte EM. [Lat. *CANUTUS, din CANUS, cărunt].

cărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.

cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. sg. cărúntă, pl. cărúnte

CĂRUNT adj. sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

cărunt adj. v. BĂTRÎN. STRĂVECHI. VECHI.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CĂRUNT subst. 1. – V. (Sur XX); -ul, cca 1500 munt. (Acte Sc); 2. Cărunții fam., moșneni, 1797 (Vieri 70); – sau Cărunteștii s. disp. (Acte Sc.), după moșul Căruntul.

Intrare: cărunt
cărunt adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cărunt
  • căruntul
  • căruntu‑
  • căruntă
  • cărunta
plural
  • cărunți
  • cărunții
  • cărunte
  • căruntele
genitiv-dativ singular
  • cărunt
  • căruntului
  • cărunte
  • căruntei
plural
  • cărunți
  • cărunților
  • cărunte
  • căruntelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)