bizuit¹ sn [At: DA / Pl: ~uri / E: bizui] (Rar) Bizuire.

bizuit², ~ă [At: (1600-1650), ap. GCR I, 136 / Pl: ~iți, ~e / E: bizui] (Înv) 1 a Sigur. 2 av Desigur.

bizuit adj. (fam.) Om bizuit = persoană serioasă, de încredere sau cu o bună situație materială; om de vază. • pl. -ți. /v. bizui.

BIZUIT adv. și s. f. 1. Adv. (Trans. SV) Chiar, tocmai, cu adevărat, cu siguranță. Cel ce-i culcat în iesle, acela-i bizuit cel Isus, fiiul lui Dumnezău. CÎNTEC DE CRĂCIUN. 2. S. f. (Ban.) în loc. adv. Cu bizuita = chiar, tocmai, cu adevărat, cu siguranță. Sanè. Cu bizuita. Bézonyossan. LEX. MARS., 244. Etimologie: bizui. Cf. adevăr, așași (2). adverb substantiv feminin