BITUMEN, bitumene, s. n. Substanță organică formată dintr-un amestec de hidrocarburi naturale rezultat din transformarea în oxigen a resturilor de organisme depuse pe fundul bazinelor saline sărace. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.

bitumen¹ sn [At: DEX² / Pl: ~e / E: ger Bitumen, lat bitumen] Material bogat în hidrocarburi provenit din transformarea, în condiții naturale, a cerii și a rășinii vegetale.

bitumen s.n. Material bogat în carbon, care însoțește substanța humică din cărbune, conferind huilelor proprietatea de a fi cocsificate și care se formează prin transformarea, în absența aerului, a grăsimilor, cerurilor și rășinilor din plantele existente în pămînt. • pl. -e. /<lat. bĭtūmen, -ĭnis, germ. Bitumen.

BITUMEN s. n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în condiții naturale a cerii și a rășinii de origine vegetală. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.

BITUMEN s. m. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea, în condiții naturale, a cerii și a rășinii plantelor.

BITUMEN s. n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea, în condiții naturale, a cerii și a rășinii plantelor. – Germ. Bitumen (lat. lit. bitumen).

BITUMEN s.n. Material compus dintr-un amestec de hidrocarburi, provenit din transformarea naturală a rășinilor de plante și a cerii. [Pl. -nuri. / < lat. bitumen].

BITUMEN s. n. material bogat în hidrocarburi, din transformarea naturală a rășinilor de plante și a cerii. (< lat. bitumen)

BITUMEN n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea naturală în pământ a resturilor organice. /<lat. bitumen

bitum s.n. 1 Materie obținută prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol ori prin distilarea huilei, de culoare neagră, foarte vîscoasă sau solidă, care este folosită ca liant în construcția de drumuri, ca material izolant în construcții, în industrie, la fabricarea unor lacuri etc. 2 (a. plast.) Culoare brună strălucitoare, obținută prin amestecarea bitumului cu ulei de in și cu ceară, folosită mai ales în sec. 19. • acc. și bitum. /<fr. bitume, lat. bĭtūmen, -ĭnis.

*BITUM sbst. 💎 Materie minerală inflamabilă care apare în natură sub formă lichidă și gălbuie sau solidă și negricioasă [fr. < lat.].

*bitúm și (rar) bitúmen n. fără pl. (fr. bitume, d. lat. bitúmen. Cp. cu examen, specimen, volum). Smoală, o substanță minerală inflamabilă lichidă și gălbuĭe saŭ solidă și neagră care se găsește în pămînt și din clasă căreĭa face parte păcura, petrolu, cărbunele de pămînt, catranu, asfaltu ș.a. (Cu ĭa se ung corăbiile că să nu intre apă pin crăpăturĭ).

bitumen s. n., pl. bitumene

bitumen s. n., pl. bitumene

bitumen s. n., pl. bitumene

bitumen s. n. – Material provenit din transformarea în condiții naturale a cerii și a rășinii vegetale. Lat. bitumen (sec. XIX). Cuvînt rar; în locul lui se folosește asfalt. În schimb, se folosește der. bituminos, adj., din fr. bitumineux.

bitumen, (engl.= bitumen) compus natural format dintr-un amestec de hidrocarburi cu grade diferite de viscozitate. B. este un produs care rezultă prin transformarea materiei organice și stă la originea formării petrolului și gazelor naturale. După modul de zăcământ, se disting b. fixe (polibitumene); șist. bituminoase (disodile, menilite) și b. libere (anabitumene), lichide (țiței), gazoase (gaze naturale) și solide (parafine naturale, ozocherită, asfalt). B. în stare fluidă umplu porii rocilor în care se găsesc (nisipuri, gresii), se acumulează în goluri (calcare cavernoase) sau de-a lungul unor sisteme de fisuri.

BITÚMEN (< germ., lat.) s. n. (GEOL.) Substanță organică formată dintr-un amestec de hidrocarburi naturale rezultat din transformarea resturilor de organisme depuse pe fundul bazinelor saline sărace în oxigen. ♦ B. gazos = gaze naturale. ♦ B. lichid = petrol. ♦ B. solid = nume generic pentru asfalt, ozocherită, parafine naturale etc.

BITUMENE GAZOASE s. pl. v. gaze naturale.