11 definiții pentru binefăcător (s.m.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).

binefăcător, ~oare smf, a [At: COD. VOR. 148 / V: (îrg) bire- / Pl: ~i, ~oare / E: bine + făcător] (după fr bienfaiteur și bienfaisant)] 1-2 (Persoană) care face bine.

BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).

BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj. Care, pricinuiește mult bine; bun, folositor. Din fundul sufletului o căldură binefăcătoare, o duioasă mulțumire se ridica și-l cuprindea peste tot. BART, E. 351. Nori negri se ridicau uneori în văzduh, dar nu-și scuturau ploaia lor binefăcătoare asupra Drăgăicii, ci se duceau grăbiți să reverse-n alte locuri bucuria belșugului. SANDU-ALDEA, U. P. 116. O lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer; pămîntul aburește. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O.A. 343. ♦ (Substantivat) Persoană care face bine altora, care ajută pe alții; făcător de bine. Aceste vorbe... arătau că binefăcătorul nu era supărat. PAS, L. I 22. Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru? ISPIRESCU, L. 330.

BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care pricinuiește mult bine; bun, folositor. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Din bine1 + făcător.

BINEFĂCĂTÓR2 ~i m. Persoană care a făcut un bine (cuiva); om care a acordat cu generozitate un ajutor (cuiva). ~ul meu. /bine + făcător

binefăcător a. și m. 1. cel ce face un bine; 2. folositor: efectele binefăcătoare ale medicamentului; 3. cui place a face binele.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

binefăcătór adj. m., s. m., pl. binefăcătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. binefăcătoáre

binefăcătór adj., s. m. → făcător


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BINEFĂCĂTÓR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (Un efect ~.) 2. s. (înv.) blagonoseț. (El este ~ul meu.)

BINEFĂCĂTOR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (O împrejurare ~.) 2. s. (înv.) blagonoseț. (El este ~ meu.)

Intrare: binefăcător (s.m.)
binefăcător2 (s.m.) substantiv masculin admite vocativul
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • binefăcător
  • binefăcătorul
  • binefăcătoru‑
plural
  • binefăcători
  • binefăcătorii
genitiv-dativ singular
  • binefăcător
  • binefăcătorului
plural
  • binefăcători
  • binefăcătorilor
vocativ singular
  • binefăcătorule
plural
  • binefăcătorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

binefăcător, -oare (persoană) binefăcătoare binefăcător

  • 1. Persoană care face bine altora.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
    exemple
    • Aceste vorbe... arătau că binefăcătorul nu era supărat. PAS, L. I 22.
      surse: DLRLC
    • Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru? ISPIRESCU, L. 330.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Bine + făcător (după limba franceză bienfaiteur și bienfaisant).
    surse: DEX '09