binefăcător, -oare adj., s.m., s.f. 1 adj. Care face bine, care folosește. O lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer, pămîntul aburește (VLAH.). 2 s.m., s.f. Persoană care face bine altora. Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru? (ISP.). • pl. -ori, -oare. /bine + făcător, după fr. bienfaiteur, bienfaisant.