berbeleacul s.n. art. Loc.adv. De-a berbeleacul (sau berbeleaca) = de-a rostogolul, peste cap. • și berbeleaca s.f. art. /cf. berbec.

BERBELEACUL s. n. art. (Numai în loc. adv.) De-a berbeleacul = de-a rostogolul, de-a tumba, rostogolindu-se peste cap. Abia simțea pămîntul și în fiecare clipă era gata să cadă pe brînci de-a berbeleacul. DUMITRU, N. 152. Chiuind, privește-n vale Și s-ar da de-a berbeleacul. BENIUC, V. 106. Copiii... se dau de-a berbeleacul. ȘEZ. VI 29.

BERBELEACUL s. n. art. (În expr.) De-a berbeleacul = de-a rostogolul, peste cap.

berbeleac sn [At: GORJAN, H. 1/54 / E: ns cf berbec] 1 (Reg) Leagăn. 2 (Pop; îlav) De-a ~ul sau (rar) de-a ~ a De-a rostogolul, peste cap Si: de-a tumba. 3 (Fig; îe) A da pe cineva de-a ~ul A-l face să cadă, cu rușine.

BERBELEAC n. art.: De-a ~ul de-a rostogolul peste cap. /Din berbec

berbeleácu (de-a) loc. adv. (Cp. cu vîngălacu și turc. ğunbalak, tombalak, tumbă, ğundabak, bîldîbîc). Sud. De-a tumba, rostogolindu-te cu capu’n jos: a veni de-a berbeleacu. – În vest și -leáca, în Mold. sud în berbenéle, în brebenéle, în crepenéle și (Zanf.) de-a vîndălacu. V. bot și boulea.

de-a berbeleacul loc. adv.

de-a berbeleacul loc. adv.