ANTICIPARE, anticipări, s. f. 1. Acțiunea de a anticipa; anticipație. 2. Pronunțare anticipată a unui sunet dintr-o silabă următoare. – V. anticipa.

anticipare sf [At: MDA ms / Pl: ~pări / E: anticipa] 1 Acțiune sau declarație făcută înainte de o anumită dată (fixată) Si: anticipat¹ (1), anticipație (1). 2 Faptă sau declarație făcută înaintea momentului potrivit Si: anticipat¹ (2), anticipație (2). 3 Prezicere a unor fapte viitoare ale altcuiva Si: anticipat¹ (3), anticipație (3). 4 Ghicire a următoarelor decizii ale unui adversar Si: anticipat¹ (4), anticipație (4). 5 Imaginare a unor descoperiri științifice viitoare și a unor consecințe posibile ale lor, în literatura de science-fiction Si: anticipație (5).

ANTICIPARE, anticipări, s. f. Acțiunea de a anticipa; anticipație. ♦ (Fon.) Pronunțare anticipată a unui sunet dintr-o silabă următoare. – V. anticipa.

ANTICIPARE, anticipări, s. f. Acțiunea de a anticipa. ♦ Pronunțare anticipată a unui sunet dintr-o silabă următoare. În romînescul «pecingine» avem, față de latinescul «petiginem», anticiparea lui «n».

ANTICIPARE, anticipări, s. f. Acțiunea de a anticipa. ♦ (Fon.) Pronunțarea anticipată a unui sunet dintr-o silabă următoare.

ANTICIPARE s.f. Faptul de a anticipa. ♦ Pronunțare anticipată a unui sunet care se găsește într-o silabă următoare; anticipație. [< anticipa].

ANTICIPARE s. f. faptul de a anticipa; anticipație. ◊ (lingv.) pronunțare anticipată a unui sunet din silaba următoare. (< anticipa)

*anticipațiúne f. (lat. anticipátio, -ónis). Acțiunea de a anticipa. Muz. Producerea prematură a unuĭ sunet care ține de acordu următor. Ret. Figura pin care apucĭ în ainte o obĭecțiune a adversaruluĭ ca s’o distrugĭ îndată (se numește și anteocupațiune și prolepsă). Pin anticipațiune, anticipînd. – Și -áție și -áre.

anticipare s. f., g.-d. art. anticipării; pl. anticipări

anticipare s. f., g.-d. art. anticipării; pl. anticipări

anticipare s. f., g.-d. art. anticipării; pl. anticipări

ANTICIPARE 1. În fonetică, pronunțare a unui sunet într-o silabă anterioară celei în care apare. Anticiparea poate fi: a) vocalică. în limba română, mai frecvent se înregistrează pronunțarea anticipată a vocalei i; din formele etimologice pâne, câne s-a ajuns prin anticipare vocalică la pâine, câine. La nivel dialectal, zona care este considerată și astăzi productivă pentru acest tip de anticipare vocalică este Oltenia: straichină, oichi etc. b) consonantică; st....r > str...s (strejerel, strejerică); m (hipermanganat > impermangalat) etc. • Unii lingviști au interpretat anticiparea consonantică drept o epenteză*. 2. În sintaxa limbii române, în fenomenul de dublare* a complementului (direct sau indirect), exprimare anterioară – printr-o formă neaccentuată* de pronume personal sau reflexiv – a complementului realizat prin forme accentuate* de pronume, prin substantiv sau alte pronume, printr-o propoziție completivă (te cunoșteam pe tine, se cunoștea pe sine, îl cunoșteam pe Ion, îl cunoșteam pe acela care..., îl cunoșteam pe oricare dintre ei; ți-am dat ție cartea, i-am dat-o aceluia, i-am dat-o cui avea nevoie). Ca poziție față de verb, termenul reprezentând complementul (sau propoziția) este obligatoriu postpus, iar termenul care îl anticipă (deci forma neaccentuată) precedă sau urmează verbul, în funcție de forma flexionară a pronumelui sau a verbului în vecinătatea căruia apare (îi dau lui Ion, dar dându-i lui Ion; o cunosc pe Ioana, l-am cunoscut pe Ion, dar am cunoscut-o pe Ioana; cunoscând-o pe Ioana, cunoscându-l pe Ion). Vezi ANTEPUNERE; DUBLARE; ACCENTUAT. C.C. (1); G.P.D. (2).

ANTICIPARE s. f. (< anticipa < fr. anticiper, cf. lat. anticipare): 1. pronunțare anticipată a unui sunet din silaba (silabele) următoare. Astfel, lat. petiginem a dat în limba română forma pecingine, cu a. lui n; lat. cubium a dat în limba română forma cuib, cu a. lui i. Tot a. reprezintă și pronunțările oltenești oichi, păduichi, roichie, straichină, ureichi și veichi, creatoare ale diftongilor oi, ui, ai și ei. A. mărește corpul fonetic al cuvintelor. 2. exprimare anticipată a subiectului sau a subiectivei (prin formele de nominativ ale pronumelui personal de persoana a III-a), a complementelor directe șî indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal sau ale pronumelui reflexiv) și a subordonatelor completive directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal), ca în exemplele „Vine ea mama!”, „Spune el cine cunoaște întâmplarea!”; „L-am primit pe colegul nostru”, „L-am primit pe cine ne este drag”; „Îi trimite o sumă de bani lui Ion”, „Îi trimite o sumă de bani cui așteaptă”; „Se ajută pe sine”, „Își spune sieși” etc.

ANTICIPARE s. v. anticipație.

ANTICIPARE s. anticipație. (Literatură de ~.)