ALÚZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza². [Var.: (înv.) aluziune s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.

aluzie sf [At: MAIORESCU, D. II, 145 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr allusion] 1 Cuvânt, expresie sau frază prin care se face referire la o întâmplare sau la o persoană, fără a o numi. 2 (Îe) A face ~ la ceva A da să se înțeleagă ceva.

ALÚZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.

ALÚZIE, aluzii, s. f. Cuvînt, expresie sau frază care sugerează, fără a exprima deplin, ideea vorbitorului. Fiecare cuvînt pe care mi-l spui mi se pare o aluzie. SEBASTIAN, T. 98. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau despre ceva); a viza pe cineva (sau ceva); a da să se înțeleagă ceva. – Pronunțat: -zi-e. – Variantă: aluziúne (HOGAȘ, DR. II 226) s. f.

ALÚZIE, aluzii, s. f. Cuvânt, expresie, frază prin care se sugerează o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva). [Var.: (înv.) aluziúne s. f.] – Fr. allusion (lat. lit. allusio, -onis).

ALÚZIE s.f. Cuvânt, frază, expresie care evocă o persoană, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. ◊ A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva). [Gen. -iei, var. aluziune s.f. / cf. fr. allusion, lat. allusio – glumă].

ALÚZIE s. f. 1. cuvânt, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație etc., fără a se exprima direct. 2. figură de stil constând în a exprima un lucru cu intenția de a face să se înțeleagă altceva. (< fr. allusion, lat. allusio)

ALÚZIE ~i f. Cuvânt, expresie sau frază prin care se face indirect referire la cineva sau ceva. ~ discretă. [G.-D. aluziei; Sil. -zi-e] /<fr. allusion, lat. allusio, ~onis

aluziune sf vz aluzie

ALUZIÚNE s.f. v. aluzie.

aluziune f. modul de a spune un lucru care face a ne gândi la altul, atingere prin vorbe.

*aluziúne f. (lat. allúsio, -ónis. V. iluziune. Modu de a spune pe departe ceva ca să se înțeleagă alt-ceva. A face aluziune la ceva, a bate șaŭa să priceapă ĭapa, a da să înțeleagă. – Și alúzie.

alúzie (-zi-e) s. f., art. alúzia (-zi-a), g.-d. art. alúziei; pl. alúzii, art. alúziile (-zi-i-)

alúzie s. f. (sil. -zi-e), art. alúzia (sil. -zi-a), g.-d. art. alúziei; pl. alúzii, art. alúziile (sil. -zi-i-)

aluzie

aluzie, -ziei gen. a.

ALÚZIE s. (franțuzism) apropo, (înv.) cusur. (N-a făcut nici o ~.)

ALUZIE s. (franțuzism) apropo, (înv.) cusur. (N-a făcut nici o ~.)

aluzie (lat. allusio „joacă”, „glumă”), figură de stil care constă în folosirea unui cuvânt sau a unui enunț menit să evoce, printr-o comparație subînțeleasă (sugerată), un eveniment sau un personaj din domeniul istoriei, mitologiei, folclorului, în vederea caracterizării sugestive a unei situații, ori a exprimării sensibile a unei idei abstracte. Tot a. este și imitarea unui vers celebru, a unui proverb, a unei zicale, precum și un nume de personaj (în teatru mai ales), inventat ca să sugereze caracterul personajului (v. Caragiale) (A): „Se luminează puțintel a ploaie, Atunci se cheamă că e timp frumos (Măcar că tot mai cade-un pic de bură Iar fumul din ogeac se lasă-n jos Și porcul umblă tot cu paiu-n gură).” (G. Topârceanu)

ALUZIE (< fr. allusion < lat. allusio, de la adludere, a-și bate joc) Figură de stil rînduilă de gramaticieni printre tropi. Mod de exprimare care constă în evocarea unui obiect, a unui fapt, fără a-l numi de-a dreptul. În fond, aluzia este o discretă comparație, prilejuind strecurarea unui sfat, a unei poante satirice sau a unei laude, precum și caracterizarea sugestivă a unei situații ori a exprimării unei idei abstracte, ca, de exemplu, comparația făcută de Voltaire asupra unui discurs funebru, pe care îl asemuia cu sabia lui Carol cel Mare și adăuga, spre mai deplina lămurire a celor care nu înțelegeau: „lungă și plată”, sarcastică aluzie la lungimea și platitudinea acelui discurs. Vechile clasificări deosebeau aluziile, după origine și sens, în aluzii istorice, cu referire la un fapt istoric (aluzia lui Mirabeau în fața Adunării Naționale cu privire la scăderea popularității lui: „Eu știu că nu este decît un pas de la Capitoliu la stînca Tarpeia”), mitologice (chinul lui Tantal etc.), încercîndu-se și alte delimitări, bazate pe anumite criterii, ca acela al funcției aluziei sau al intenției cu care este folosită, al domeniului la care se referă (aluzie literară, politică, socială, folclorică ș.a.), clasificări, oarecum arbitrare, datorită interferențelor dintre diferitele categorii. Aluzia apare de obicei în creațiile cu tendințe moralizatoare, satirice sau polemice, ca fabula, teatrul comic, reviste, parodii ș.a., precum și în poezia modernă.