ACCENT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

accent sn [At: NEGRUZZI, S. II, 14 / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr accent, lat accentus] 1 Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei vocale, a unei silabe, a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte. 2 Semn grafic care marchează un accent (1). 3 (Pex) Pronunțare. 4 (Fig) Ton.

*ACCENT (pl. -te) sn. 1. 📖 Ridicarea vocii pe vocala unui cuvînt: ~ tonic ¶ 2. 📖 Semnul pus pe o vocală spre a arăta acest accent: ~ ascuțit ('), ~ grav (`), ~ circumflex (^) ¶ 3. 📖 Intensitatea vocii pe una din silabele unui cuvtnt ¶ 4. ✒️ ~ prozodic, ~ muzical, intensitatea sunetului pe un timp al măsurii ¶ 5. Mlădierea vocii care exprimă o stare a sufletului: ~ jalnic; ~ dramatic; scoaseră din viori și cobze niște ~e foarte patetice (FIL.) ¶ 6. Intonațiune particulară a locuitorilor unei țări: ~ italienesc; ~ francez [lat. accentus cu accepțiunile particulare [ ale fr. accent]

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACCENT, accente, s. n. 1. Evidențiere a unei silabe într-un cuvînt sau a unui cuvînt într-o frază, prin mărirea intensității vocii sau prin varierea tonului. ◊ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale spre a arăta că silaba respectivă este accentuată. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție specială, a-i arăta un interes deosebit. Industrializarea socialistă pune accentul pe dezvoltarea, în primul rînd, a industriei grele și mai cu seamă a industriei de mașini. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 34 ◊ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. Accent ascuțit. Accent circumflex. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. Accent moldovenesc. ◊ Covaci... deși era ungur, vorbea romînește cu accentul de la București. DUMITRIU, N. 194. 3. Intonație afectivă, ton, mlădiere a vocii. Era în glasul dadacei mele accentul pe care îl cunoșteam, de mare îngrijorare înaintea primejdiei. SADOVEANU, N. F. 131. Deși atins de accentul acestui om, i-am replicat cu liniște. GALACTION, O. I 238. – Pl. și: (învechit) accenturi (NEGRUZZI, S. I 347).

ACCENT, accente, s. n. 1. Scoaterea în relief a unei silabe, a unui cuvînt etc., prin mărirea intensității vocii sau prin intonație. ♦ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arăta că silaba respectivă este accentuată. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție deosebită, a-i arăta un interes deosebit. ♦ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. 3. Intonație afectivă; ton. – Fr. accent (lat. lit. accentus).

ACCENT s.n. 1. Intonație specială a unei silabe dintr-un cuvînt, pusă în evidență prin mărirea intensității vocii sau prin varietatea tonului. ♦ Emisiune mai intensă a unui sunet sau a unui acord. ♦ Semn grafic care indică accentuarea unei silabe sau a unui sunet. 2. Mod specific de a vorbi o limbă sau un dialect. 3. Intonație afectivă, mlădiere specială a tonului, a vocii. 4. (Fig.) Importanță. [Pl. -te, (rar) -turi. / < lat. accentus, cf. fr. accent].

ACCENT s. n. 1. intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensității vocii. ◊ semn grafic care indică această intonație. 2. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord. 3. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect. 4. inflexiune afectivă a vocii. 5. (fig.) importanță. ♦ a pune ŭl (pe) = a sublinia, a scoate în relief. (< fr. accent, lat. accentus)

ACCENT ~e n. 1) Pronunțare mai intensă a unei silabe sau a unui cuvânt. 2) Semn deasupra unei litere sau silabe, care indică locul și felul accentuării. 3) Mod specific de a vorbi o limbă. Vorbește cu un ~ străin. /<fr. accent, lat. accentus

accent n. 1. ridicarea sau coborîrea vocii pe silaba unei vorbe: accent tonic; 2. semnul ce se pune pe o silabă: accent ascuțit, grav, circumflex; 3. intonațiune particulară unei țări: accent moldovenesc; 4. inflexiunea vocii spre a exprima un sentiment sufletesc: dulcile accente ale melodiei.

*accént n., pl. e (lat. accentus, d. ad, la, și cantus, cînt, cîntec). Gram. Pronunțare maĭ intensă a uneĭ silabe, indiferent de înălțimea vociĭ: accent tonic, ritmic. Pronunțare particulară: accent moldovenesc. Expresiune a vociĭ: accent plîngător. Un semn care se pune pe vocale: accent ascuțit.

ASCUȚIT I. adj. 1 p. ASCUȚI ¶¶ contr. NEASCUȚIT ¶ 2 Tăios: era așa de ~, de tăia ca briciul ¶ 3 Cu vîrf, un creion ~ ¶ 4 fig. Subțire și pătrunzător: se auzi glasul ~ al unei cocoane slabe (DLVR.) ¶ 5 fig.: ~ la limbă, neastîmpărat, care vorbește mereu, care e înțepător, răutăcios; a avea limbă ~ă, a fi rău de gură, mușcător ¶ 8 fig. Pătrunzător, ager: ~ la minte; minte ~ă ¶ 7 📖 Accent ~ 👉 ACCENT ¶ 8 📐 Unghiu ~, unghiu mai mic decît un unghiu drept (🖼 244). II. sbst. 1 Faptul de a (se) ascuți ¶ 2 † = ASCUȚIȘ: ca sabia cu două ~e (BIBL).

accent s. n., pl. accente

accent s. n., pl. accente

accent s. n. (sil. ac-), pl. accente

ACCENT s. 1. v. ton. 2. intonație, ton. (Vorbea cu un ~ plin de căldură.)

ACCENT s. 1. (înv.) ton. (Are ~ pe ultima silabă.) 2. intonație, ton. (Vorbea cu un ~ plin de căldură.)

accent s.n. 1. Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziție, frază); unitate suprasegmentală intensivă; 2. accent grafic – semn diacritic folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularități de pronunțare a vocalelor; 3. accent metric/accent ritmic/accent prozodic – pune în evidență o anumită silabă în cadrul unei unități metrice sau ritmice; 4. În limbajul curent, mod de a vorbi (sau de a pronunța) relevant pentru proveniența etnică, regională sau socială a unui individ.

accent (< accentus*; gr. προσῳδία, prosodia „cânt alăturat”) I. Termen generic pentru formele de pronunțare caracteristice prozodiei (1) antice și diferențiate, începând din epoca alexandrină (sec. 2 î. Hr.), prin semne grafice cu denumiri gr. și lat. în: a. cu caracter melodic (a, b, c), ritmic (d, e) și de articulație (f, g, h, i, j): a) / = ỏξεῖα, oxeia; acutus (înalt); b) = βαρεῖα, bareia; gravis (grav); c) ~ = πειρσπωμένη, perispomene; circumflexus (înalt-grav); d) U = βραχύς, brahyus; brevis (silabă scurtă); e) – = μαϰρός, makros; longa (silabă lungă); f) ˘ = ὑφέν, hyphen; conjunctio (de legare a două cuvinte); g) ̦ = διαστολή, diastole; distinctio (de separare a două cuvinte); h) ’ = ἀπόστροφος, apostrophos; apostrophus (apostrof); i) ׀_ = δασεῖα, daseia; aspiratio (cu h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală); j) _׀ = ψιλή, psile; siccitas sive purum (fără h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală). Trecerea de la structurile cantitative proprii prozodiei antice la structurile accentice ale versificației în limbile vulgare precum și în cele moderne a impus, în cazul preluării unor texte din ebr., elină și, mai târziu, din lat., menținerea unor semne (asemănătoare, de ex. a, a, b, c) cu rol de reliefare a unor silabe. Aceste semne, alături de acelea ce indicau la început sensul ascendent sau descendent al intervalelor* muzicale, au stat, după cum se presupune, la originea semnelor muzicale bizantine [v. notație IV]. II. Semn grafic indicând o apogiatură* lungă anterioară sau posterioară, utilizat în notația ornamentelor* din sec. 18. III. Efectul unui sunet sau acord* cu intensitate distinctivă. 1. A. metric, a. corelat în sistemul metro-ritmic (v. măsură; arsis; thesis), având trei specii: a. metric principal (!), a. metric secundar (+) și a. metric subdivizionar (x); 2. a. sincopatic, v. sincopă. 3. A. contratimpic, v. contratimp. 4. A. motivic v. motiv. 5. A. de frază*, v. ictus (3). 6. A. patetic, a. cu intensitate distinctă indicat prin semne grafice (^, v,›) sau prin expresii prescurtate (sf, sfz = sforzato*; sfp = sforzato-piano). 7. ritmic, accentul cel mai puternic al unei formule (II) ritmice repetate exact sau variat, de ex., în ritmul foxtrott*. 8. A. agogic, v. agogică. 9. A. melodic, a. provocat de un salt melodic (x). IV. Legile versificației în lb. română și structura ritmică a melodiei determină specificul a. în folcl. românesc. Cele trei a. tonice din lb. române (oxitonic, de pe ultima silabă; paroxitonic, de pe silaba penultimă; proparoxitonic, de pe silaba antepenultimă) evidențiază o silabă din cuvânt, devenind astfel și a. muzical. A. metric împarte versul popular în picioare metrice alcătuite din două silabe, prima accentuată, a doua atonă. În refrenele* neregulate a. cade și după trei silabe. Nu este obligatorie concordanța a. metric cu cel tonic; același cuvânt poate fi accentuat diferit chiar în același vers: „Pădúre, drágă pădúre”, fenomen care rezultă probabil din supraviețuirea, în melodie, a picioarelor (1) metrice antice. În ultimul picior metric al versului, cele două accente trebuie să coincidă, cu unele excepții (Brăiloiu).

ACCENT s. n. (< lat. accentus, cf. fr. accent): 1. evidențiere a unei silabe într-un cuvânt sau a unui cuvânt într-o propoziție sau într-o frază prin mărirea intensității vocii sau prin varierea tonului (de aici: a. în cuvânt, a. în propoziție, a. în frază). A. contribuie la individualizarea cuvântului sau a unității pe care o caracterizează în raport cu celelalte unități de același fel. El ușurează precizarea mesajului, indiferent de caracterul pe care îl are (fix sau mobil). În limba română are o valoare distinctivă: nu simpla succesiune a fonemelor în cuvintele omonime permite evidențierea sensurilor deosebite pe care acestea le au, ci a., ca în s. mobilă, adj. mobilă, și vb. mobilă. ◊ ~ de intensitate (dinamic, silabic, expirator): a. caracterizat prin forța (energia) mai mare cu care este rostită o silabă într-un cuvânt. El este propriu fiecărui cuvânt și trebuie respectat în rostire: bolnav, caracter, dușman, fenomen; august, invers, operă etc. Are rol lexical, deosebind cuvintele omografe: paralele – paralele, veselă – veselă etc.; are însă și rol gramatical, diferențiind formele gramaticale flexionare: adună – adună, cântă – cântă etc. Este caracteristic multor limbi, inclusiv limbii române. În cuvintele cu multe silabe se distinge un a. de intensitate principal, mai puternic, și un a. de intensitate secundar, mai slab, despărțite între ele prin silabe neaccentuate, ca în perspicacitate (a. secundar pe silaba per- și a. principal pe silaba -ta-). ◊ ~ sintactic: a. care evidențiază un cuvânt dintr-o propoziție sau o propoziție dintr-o frază, ca în exemplele „Aici l-am găsit”, „Trebuia să asculte de sfatul dat, nu să se hazardeze în acțiuni fără perspectivă”. ◊ ~ muzical (melodic, tonic): a. care presupune o pronunțare (intonație) pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt. El a existat în limba greacă veche și în limba latină, iar astăzi e întâlnit în limbile chineză și japoneză. E îmbinat cu a. de intensitate în limbile norvegiană, suedeză, sârbă și lituaniană. 2. semn grafic pus deasupra unei vocale pentru a marca o pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt, sau o altă particularitate de pronunțare. ◊ ascuțit (’): semn grafic folosit frecvent în limba franceză, unde notează timbrul închis (mai rar pe cel deschis) al vocalei e, ca în déprécier „a deprecia” și événement „eveniment”. În limba română, pus deasupra unei vocale, notează o silabă accentuată, ca în tare, mere, mine, soră, zările, zână etc. ◊ ~ circumflex (^): semn grafic, specific limbii franceze, care notează vocalele lungi, urmate de o consoană sau de o vocală dispărută ulterior, ca în depôt „depunere”, grâce „grație” etc. În limba română notează sunetul „î” („â”), ca în încet, până, român etc. ◊ ~ grav (`): semn grafic, specific limbii franceze, unde notează pronunțarea deschisă a vocalei e sau diferențiază unele cuvinte omonime, ca în exemplele aurifère „aurifer”, austère „aspru”, règle „regulă”; où „unde” ou „sau”, là „acolo” la (articol). 3. (impropriu) fel particular al unei persoane de a pronunța cuvintele ca într-o limbă străină, ca într-un dialect sau ca într-un grai (se spune: cu accent străin, cu accent moldovenesc, cu accent oltenesc).

ACCENT 1. Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe* dintr-un cuvânt* sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă*, propoziție*, frază*); unitate suprasegmentală* intensivă*. • Clasificare: a) după unitatea în cadrul căreia funcționează: accent al cuvântului: strádă, mérgem; accent sintactic (de grup, al frazei); poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esențială pentru înțelegerea conținutului*: Am văzut-o pe María ( = nu pe Ioana), sau afectiv* (emoțional, emfatic), când reliefează o stare emoțională sau o atitudine subiectivă: Nú m-ai așteptat (nemulțumire, reproș); b) după natură: accent de intensitate (dinamic, (rar) expirator) – dependent de amplitudinea sunetelor, care este condiționată de energia articulării acestora; apare în limbi ca: româna, franceza, italiana, engleza, germana, rusa, maghiara etc. Există mai multe grade de intensitate. Cuvintele polisilabice – multe dintre ele derivate sau compuse – pot avea pe lângă accentul principal (forte) și accente secundare (slabe): bùnătáte, sùpermagazín, trȧnsoceánic, ràdioteleviziúne etc.; accent muzical (tonic), dependent de numărul de vibrații pe secundă care caracterizează articularea sunetelor. Apare în limbi ca: greaca veche, latina clasică, japoneza, coreeana etc. Poate fi ascuțit, grav sau circumflex, după cum este bazat pe ridicarea, pe coborârea sau, respectiv, pe ridicarea și apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Aceste două tipuri de accent nu se exclud reciproc, dar între ele nu există o relație de dependență: locul lor nu coincide în mod necesar. Unii specialiști disting și un accent cantitativ (temporal), dependent de durata emisiei; c) după poziție: accent fix, al cărui loc este condiționat fonetic sau morfo-sintactic; apare în limbi ca: franceza, maghiara, ceha, polona etc.; accent liber, al cărui loc este variabil; apare în limbi ca: româna, italiana, rusa, engleza etc. în funcție de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi stabil, dacă își menține locul din forma de bază în întreaga paradigmă*, sau mobil, dacă își schimbă locul în raport cu forma de bază. în română, de ex., accentul este relativ stabil în flexiunea nominală (există câteva excepții: unele substantive din fondul latin moștenit: sóră – suróri, nóră – nuróri, și substantivele neologice terminate în -o: rádio – radióuri, zéro – zeróuri etc.) și mobil în flexiunea verbală (cf. cântă – indicativ prezent, cântă – perfect simplu, cântám – imperfect etc.) • Cele mai frecvente tipuri de accentuare, delimitate în funcție de poziția în cuvânt a silabei accentuate sunt: accentuarea oxitonă – pe ultima silabă (cafeá, citít), paroxitonă – pe penultima (mașínă, văzúse), proparoxitonă – pe antepenultima (mázăre, contríbuie). în cuvintele polisilabice este posibilă și accentuarea pe alte silabe (a patra sau a cincea de la sfârșitul cuvântului: prépeliță, nóuăsprezece). în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite a aceluiași cuvânt. Formele diferențiate pot reprezenta variante libere, literare (profésor – profesór, íntim – intím, súntem – suntém, súnteți – suntéți) sau neliterare (únic – uníc, penúrie – penuríe, tráfic – trafíc, caractér – carácter); unele au caracter regional (bolnáv – bólnav, dușmán – dúșman, jiláv – jílav). • Accentul îndeplinește funcții diverse: culminativă, de punere în evidență a unei anumite silabe (accentul cuvântului); expresivă – de reliefare a unei unități semnificative (accentul sintactic); demarcativă – de delimitare a cuvintelor dintr-un enunț (accentul fix); distinctivă – de diferențiere semantică a cuvintelor formate din aceleași sunete (accentul liber, care poate fi relevant fonologie: cântă – cântă, copíi – cópii, lături – lătúri). 2. ~ grafic Semn diacritic* folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularități de pronunțare a vocalelor (în franceză, accentul ascuțit și accentul grav marchează pronunțarea închisă, respectiv, deschisă a vocalei /e/, de ex.), inclusiv caracteristici de accentuare (în greacă, accentele marchează aspecte ale tonului), dar și particularități independente de pronunțare (în franceză, accentul circumflex relevă o caracteristică etimologică: dispariția consoanei /s/ din etimonul latin (âne < lat. asinus), sau diferențiază cuvinte omofone*: dû – du). în română este folosit foarte rar, pentru a evita posibilele confuzii între omografe*. 3. ~ metric / ritmic / prozodic Pune în evidență o anumită silabă în cadrul unei unități metrice sau ritmice (vezi METRU; RITM). 4. în limbajul curent, mod de a vorbi (sau de a pronunța) relevant pentru proveniența etnică, regională sau socială a unui individ (accent moldovenesc, accent american, accent periferic) sau specific acestuia. Particularitățile de pronunțare ale unei limbi sau ale unui grai creează o anumită impresie acustică asupra receptorului (se vorbește despre accent nazal, aspru, cântat etc.). L.I.R.

ACCENT (< fr. accent < lat. accentus, intonație) Accentul constă în pronunțarea mai apăsată a unei silabe sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic, silaba accentuată susținând unitatea cuvîntului. Ex. ța-ră, bu-cu-ri-e Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om cu jale zicînd în gîndul lui... (V. ALECSANDRI, Sergentul) Accentul poate fi: dinamic, tonic, afectiv. În limba română și în mai multe limbi moderne, cuvintele polisilabice an un accent dinamic principal pe una din silabe, ultima (măsea, balama); penultima (grădină, uzină), antepenuitima (pasăre) sau chiar prima silabă în cuvinte alcătuite din patru sau cinci silabe (veveriță). Accentul dinamic apare astfel ca un accent liber. Accentul tonic constă în alungirea unei vocale dintr-o unitate metrică; cel ritmic (metric), în coincidența accentului de intensitate cu cel tonic: Ex. Doină, doină, cîntec dulce... (Poezie populară) iar accentul afectiv, în scoaterea în relief a unui cuvînt sau a unor cuvinte dintr-o propoziție. Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El Zorab) În afara accentului metric, în funcție de metrii folosiți, se mai deosebește accentul gramatical (ascuțit, grav, circumflex), precum și cel muzical.