Pan m. Mit. zeul păstorilor și al țarinelor: e reprezentat cu coarne pe cap și cu picioare de țap; strâbătea, ca vânător, munții și văile, ce le făcea să răsune de fluierul său ciobănesc.

Pan, fiul lui Hermes și al Dryopei, socotit drept protector al turmelor și al păstorilor. Își avea reședința în Arcadia și era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul). Pan avea o înfățișare ciudată, jumătate de om și jumătate de animal; avea coarne, barbă și copite de țap, iar trupul îi era acoperit de păr. Trăia în desișul codrilor, în umbra cărora pîndea nimfele, și adeseori îl întovărășea pe zeul Dionysus, din cortegiul căruia făcea parte. În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

Pan, (în mitologia greacă) zeu al turmelor și păstorilor, imaginat cu coarne și picioare de țap, socotit inventator al naiului („flautul lui Pan”). Mai târziu este socotit și ocrotitorul vânătorilor și al apicultorilor. La romani era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

PAN (în mitologia greacă), zeu pastoral, protector al turmelor și al păstorilor. Fiu la lui Dryope și al lui Hermes. Imaginat ca un monstru jovial și simpatic, cu cap de om, dar cu coarne și picioare de țap, era un simbol al sexualității brutale. Considerat inventator al naiului („flautul lui P.”). Mai târziu, zeu al pădurilor și al naturii în genere, al „marelui întreg” (gr. pan, „tot, întreg”). Identificat la romani cu Faunus și cu Silvanus.

PAN temă formată din Pancratie, Panaghi/a, -ot și Pantelimon, cu derivate asemănătoare în romînă și limbile balcanice; cf. gr. ∏άνος < ∏αναέτης (But), blg. ∏ане-йо < Panajotis (Weig), srb.-cr. Pana < Pantelimon (Rad vol. 82 p. 84). Mai verosimilă pare ultima etimologie. I. 1. Pann, Anton, folcloristul; Pan boier (Tis Olt 115); – izbașa (IO 75). 2. Panu Anastase, boier mold.; -l, 1451 (Băl I); -l, N. (AO IV 322); Panu și Pană ar. < Panaghia (etim. Caragiani); Pănu s.; Pană zis și Pano (17 B II 226);- Pană b., frecv. act.; Pana f. (17 A III 12; B răz 65). 3. Pane (Sd XVI); -a (17 A IV 106); Pănești s.; Pănescu (Hur). II. Cu sufixe: 1. Panac/u s.; -ĭ t. 2. Panăș (16 A III 298; 17 A III 82). 3. + -co; Pănășcoae f., marital (C Ștef). 4. Panica, Gh. (Bîr I); Panici (Dm). 5. Pănoi, mold.; -u (Puc; Î Div). 6. + -otă: Pănătești s. (16 B III 372); dar cf. Pănătău s. < subst. „tînguire”. 7. Panuță (Sd XVI 41); Pănuță, act. 8. Prob. Peneșor și Penișoara bb (Cat mold II); Penescu, sau < subst pană, pl. pene.

Lupercus, străveche divinitate italică, identificată de către greci cu zeul Pan (v. Pan).

Nomius, denumire purtată de zeii Apollo, Hermes și Pan, în calitatea lor de divinități protectoare ale păstorilor.

Silvanus, veche divinitate romană, adeseori confundată cu Faunus (și cu Pan din mitologia greacă). Silvanus era zeul pădurilor și al cîmpurilor, protectorul culturilor de orice fel.

ETOSHA PAN [etɔʃa pan], mare bazin sărat în Namibia, în V deșertului Kalahari la 1.065 m alt.; 4 mii km². Vegetație halofilă. În sezonul ploios se transformă într-un lac temporar cu o supr. de 3,4 mii km². Parc național.

PAN DE AZÚCAR (în lb. sp. „Căpățâna de zahăr”), vârf în M-ții Anzi, în Cordillera de Mérida, în NV Venezuelei, la NE de Mérida. Alt.: 4.870 m.

PAN GU (P’AN-KU) [phankú] (în mitologia chineză), omul primordial cosmic născut din haosul reprezentat ca un ou gigantic. Era descris ca un dragon cu trup de șarpe, care, după ce a dormit 18 milenii în ou, a spart găoacea și tot ce era pur și ușor s-a ridicat constituind Cerul, iar tot ce era impur și greu a coborât, devenind Pământul.