Foca (sfânta) m. sărbătoare băbească, ce cade în 22 Sept., ziua mucenicei Foca, cea rea de foc, care trăsnește sau arde pe cei ce lucrează în ziua-i consacrată. [Etimologie populară din Foca (= Phokas), influențat de omonimul foc].

Ana-Foca f. sărbătoare băbească ce cade la 1 Iulie (în Banat). V. Foca.

FOCA gr. Фωϰᾶς, cf. φώϰη „focă”. Prin etim. populară, «apărător de foc, de incendii». 1. Foca; -n, St. (An C III 739 – 746); -nul, Savu (Aș Br 156); -nescu, C. (Mus 11). 2. Foce (Isp V²), -a (Isp I²); Sd XVI 62; 17 A V 180); -a uricar (Sur III); șoltuz (Bîr. IV). 3. Cu suf. ucr. -enco: Focenco (Sd XVI 62); Focinco, mold. 4. Foculeț (Sd XXII); Focușor. 5. Focș/a, frecv. (Isp V¹); -an, olt. (Cand 138); -an, Gh. (Ard I 200); -ani oraș; -asca s.; Focșea (Sd XVI 62); Focșescul, (Sur XVII); Focșănei s.

Foca – (23 iulie) Sărbătoare creștină dedicată mucenicului Foca. Acesta a trăit pe vremea împăratului Traian, în cetatea Sinope. Se spune că a murit pentru credința sa, după ce a fost chinuit într-o baie fierbinte. În calendarul popular este o sărbătoare „mânioasă”, în care nu se lucrează cu fânul: „Foca trăsnește și aprinde” (Bilțiu, 2009: 192; Cetățele). ♦ (onom.) Foca, nume de familie (36 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Etimologie pop. din Foca (< vgr. phokas), influențat de omonimul foc (Șăineanu).