FOCA gr. Фωϰᾶς, cf. φώϰη „focă”. Prin etim. populară, «apărător de foc, de incendii». 1. Foca; -n, St. (An C III 739 – 746); -nul, Savu (Aș Br 156); -nescu, C. (Mus 11). 2. Foce (Isp V²), -a (Isp I²); Sd XVI 62; 17 A V 180); -a uricar (Sur III); șoltuz (Bîr. IV). 3. Cu suf. ucr. -enco: Focenco (Sd XVI 62); Focinco, mold. 4. Foculeț (Sd XXII); Focușor. 5. Focș/a, frecv. (Isp V¹); -an, olt. (Cand 138); -an, Gh. (Ard I 200); -ani oraș; -asca s.; Focșea (Sd XVI 62); Focșescul, (Sur XVII); Focșănei s.