CORAN s. n. Carte sacră a religiei islamice cuprinzând cuvântul lui Alah transmis prin revelație, și numai în limba arabă, lui Mahomed, alcătuită din diviziuni care conțin precepte religioase, etice și juridice, legende și mituri. – Din fr. coran, germ. Koran.

coran¹ sn [At: CANTEMIR, HR. 326 / V: alc~, (înv) cu~, alcuran / E: fr coran, ger Koran] Carte sacră a religiei musulmane, care conține prezentarea dogmelor și a tezelor acesteia, precum și diferite precepte religioase, etice și juridice, legende și mituri.⁵

coran² sn [At: CHEST. II, 431/375 / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) Coteț.

CORAN s. n. Carte sacră a religiei musulmane care conține prezentarea dogmelor și a tezelor acesteia, precum și diferite precepte religioase, etice și juridice, legende și mituri. – Din fr. coran, germ. Koran.

CORAN s. n. Carte care conține expunerea dogmelor și a tezelor religiei musulmane, precum și diferite legende și mituri. Șeicul Mohjedin căută a întări curajul poporului și simtimentele lui religioase prin verseturi din coran. BĂLCESCU, O. II 135.

CORAN s.n. Cartea care conține învățăturile profetului Mahomed, socotită drept carte sfîntă la musulmani. [Cf. fr. Coran, it. corano, germ. Koran < ar. qur’an – carte].

CORAN s. n. cartea sfântă la musulmani, care conține învățăturile profetului Mahomed. (< fr. Coran, germ. Koran)

CORAN n. 1) Carte care conține dogmele și tezele religiei musulmane. 2) fig. Carte de căpătâi. /<fr. coran, germ. Koran

Coran n. cartea sfântă a Muzulmanilor, care conține legea lui Mahomed. Coranul e o colecțiune de dogme și de precepte, care formează unicul izvor al dreptului, moralei și administrațiunii miuzulmane.

*corán n., pl. e și urĭ (ar. qoram, carte). Biblia (scriptura) mohametanilor.

curan sms vz coran

Coran (cartea de bază a mahomedanismului) s. propriu n.

coran s. n.

Coran (titlul cărții de bază a mahomedanismului) s. pr. n.

!Coranul (cartea sfântă a musulmanilor) s. propriu n. art., neart. Coran (în ~)

coran s. m. – Carte sacră a religiei musulmane. – Var. (înv.) curan, alcuran. Tc. koran (sec. XVIII), cf. Șeineanu, II, 145.

Coranul În Nume de locuri, p. 211, printre alte toponime care provin de la termeni religioși străini, acad. Iorgu Iordan citează (în nota 3) Coranul (lași) și Coramul (Strehaia), care ar veni de la turcescul coran. Lucrul pare cu totul neverosimil, avînd în vedere că e vorba de o noțiune care nu e nicidecum curentă, în țara noastră. Mi se pare mult mai probabil că avem aici o deformare a lui corhan „pantă repede”, dispariția lui h fiind un fenomen banal, cel puțin în Oltenia.

Coran (Alcoran), cartea sacră a islamului, dictată, după tradiția musulmană, direct lui Mahomed, fie de Alah, fie, din porunca acestuia, de îngerul Djabrail (Gavriil) în timpul califului Osman (sec. 7 d. Hr.); pe pământ nu există decât copii, originalul aflându-se în cer; conține 114 cap. (sure sau surate), care cuprind principiile și dogmele religiei musulmane, precum și diferite precepte religioase, etice și juridice. – Din fr. coran, germ. Koran.

CORAN, cartea sacră a religiei islamice cuprinzînd cuvîntul lui Allah transmis, prin revelație și numai în limba arabă, lui Mahomed. Fixat în scris între anii 632 (moartea Profetului) și 655 (moartea califului Usman), C. este alcătuit din 114 diviziuni, numite sure, dispuse de la cele mai lungi către cele mai scurte. Surele conțin norme morale și juridice, concepții metafizice, o cosmologie, o escatologie etc. C. este baza întregii civilizații islamice.