19 definiții pentru învinuit


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

învinuit1 sn [At: BUL. COM. IST., II, 142 / V: (înv) vinuit / Pl: ~uri / E: învinui] 1-4 Învinovățire (1-4). 5-6 Învinuire (6-7). 7 (Ccr) Culpă.

învinuit2, ~ă [At: DDRF / V: (înv) vinuit / Pl: ~iți, ~e / E: învinui] 1-6 smf, a Învinovățit (1-6). 7-8 smf (Juv; spc) Inculpat (3-4). 9 sf (Înv; îf vinuită) Acuzație.

ÎNVINUÍT, -Ă, învinuiți, -te, adj. Care este sau a fost învinuit. ♦ (Substantivat) Persoană aflată sub urmărire penală; acuzat, inculpat, pârât. – V. învinui.

ÎNVINUÍT, -Ă, învinuiți, -te, adj. Care este sau a fost învinuit. ♦ (Substantivat) Persoană aflată sub urmărire penală; acuzat, inculpat, pârât. – V. învinui.

ÎNVINUÍT ~ți m. Persoană acuzată de o infracțiune și este parte într-un proces penal; acuzat; inculpat. /v. a învinui

învinui [At: VARLAAM, C. 68/1 / V: (înv) vinui / Pzi: ~esc / E: în- + vină + -ui] 1-4 vtr A (se) învinovăți (1-4). 5 vt (Spc) A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești Si: a inculpa. 6 vt (Fig; înv) A săvârși. 7 vt (Înv) A căuta pricină de reproș cuiva. 8 vt (Reg) A suspecta pe cineva de ceva.

ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera vinovat; a (se) învinovăți; a (se) acuza. ♦ Tranz. Spec. A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești; a inculpa. – În + vină + suf. -ui.

ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera vinovat; a (se) învinovăți; a (se) acuza. ♦ Tranz. Spec. A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești; a inculpa. – În + vină + suf. -ui.

ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. A învinovăți, a acuza. De-ar fi fost acasă și s-ar fi întîmplat ceva în sat, numai pe dînsul l-ar fi învinuit boierii de toate. REBREANU, R. II 58.

A ÎNVINUÍ ~iésc tranz. A socoti vinovat; a acuza. /în + vină

învinuì v. a arunca vină asupra cuiva.

învinuĭésc v. tr. (d. vină). Maĭ rar. Acuz, învinovățesc. – Vechĭ vinuĭésc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

învinuít adj. m., pl. învinuíți; f. sg. învinuítă, pl. învinuíte

învinuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiésc, imperf. 3 sg. învinuiá; conj. prez. 3 învinuiáscă

învinuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiésc, imperf. 3 sg. învinuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. învinuiáscă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNVINUÍT s., adj. v. inculpat.

ÎNVINUIT s., adj. (JUR.) acuzat, inculpat, împricinat, pîrît, (livr.) incriminat, (pop.) pricinaș, (prin Transilv.) pricinat. (~ are cuvîntul!)

ÎNVINUI vb. a (se) acuza, a (se) învinovăți, (livr.) a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ reciproc.)

A (se) învinui ≠ a (se) justifica

A învinui ≠ a dezvinovăți, a îndreptăți

Intrare: învinuit
învinuit adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • învinuit
  • ‑nvinuit
  • învinuitul
  • învinuitu‑
  • ‑nvinuitul
  • ‑nvinuitu‑
  • învinui
  • ‑nvinui
  • învinuita
  • ‑nvinuita
plural
  • învinuiți
  • ‑nvinuiți
  • învinuiții
  • ‑nvinuiții
  • învinuite
  • ‑nvinuite
  • învinuitele
  • ‑nvinuitele
genitiv-dativ singular
  • învinuit
  • ‑nvinuit
  • învinuitului
  • ‑nvinuitului
  • învinuite
  • ‑nvinuite
  • învinuitei
  • ‑nvinuitei
plural
  • învinuiți
  • ‑nvinuiți
  • învinuiților
  • ‑nvinuiților
  • învinuite
  • ‑nvinuite
  • învinuitelor
  • ‑nvinuitelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

învinuit

etimologie:

  • vezi învinui
    surse: DEX '09 DEX '98

învinui învinuire învinuit

etimologie:

  • În + vină + sufix -ui.
    surse: DEX '09 DEX '98