21 de definiții pentru învinuire


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

învinuire sf [At: GHEREA, ST. CR. II, 58 / Pl: ~ri / E: învinui] 1-4 Învinovățire (1-4). 5 (Jur; spc) Acuzare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești Si: inculpare. 6 Căutare a unei pricini de reproș cuiva Si: învinuit1 (5). 7 Suspectare a cuiva de ceva Si: învinuit1 (6). 8 (Ccr) Culpă.

ÎNVINUÍRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a (se) învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație, inculpare. ♦ Vină; culpă. – V. învinui.

ÎNVINUÍRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a (se) învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație, inculpare. ♦ Vină; culpă. – V. învinui.

ÎNVINUÍRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație. Învinuire calomnioasă.Se apără îndurerat... de învinuirea că nu s-a arătat destul de simțitor. C. PETRESCU, A. R. 34.

învinui [At: VARLAAM, C. 68/1 / V: (înv) vinui / Pzi: ~esc / E: în- + vină + -ui] 1-4 vtr A (se) învinovăți (1-4). 5 vt (Spc) A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești Si: a inculpa. 6 vt (Fig; înv) A săvârși. 7 vt (Înv) A căuta pricină de reproș cuiva. 8 vt (Reg) A suspecta pe cineva de ceva.

ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera vinovat; a (se) învinovăți; a (se) acuza. ♦ Tranz. Spec. A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești; a inculpa. – În + vină + suf. -ui.

ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera vinovat; a (se) învinovăți; a (se) acuza. ♦ Tranz. Spec. A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești; a inculpa. – În + vină + suf. -ui.

ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. A învinovăți, a acuza. De-ar fi fost acasă și s-ar fi întîmplat ceva în sat, numai pe dînsul l-ar fi învinuit boierii de toate. REBREANU, R. II 58.

A ÎNVINUÍ ~iésc tranz. A socoti vinovat; a acuza. /în + vină

învinuì v. a arunca vină asupra cuiva.

învinuĭésc v. tr. (d. vină). Maĭ rar. Acuz, învinovățesc. – Vechĭ vinuĭésc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

învinuíre s. f., g.-d. art. învinuírii; pl. învinuíri

învinuíre s. f., g.-d. art. învinuírii; pl. învinuíri

învinuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiésc, imperf. 3 sg. învinuiá; conj. prez. 3 învinuiáscă

învinuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiésc, imperf. 3 sg. învinuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. învinuiáscă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNVINUÍRE s. 1. v. acuzație. 2. v. reproș.

ÎNVINUIRE s. 1. acuzare, acuzație, învinovățire, (livr.) acuză, incriminare, (pop.) pîră, (înv.) pîrîtură, pricină, prihană. (~ neîntemeiată a cuiva.) 2. imputare, imputație, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.)

Învinuire ≠ dezvinovățire

ÎNVINUI vb. a (se) acuza, a (se) învinovăți, (livr.) a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ reciproc.)

A (se) învinui ≠ a (se) justifica

A învinui ≠ a dezvinovăți, a îndreptăți


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ÎNVINUÍRE (< învinui) s. f. (Dr.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, să o trimită în judecată penală și să susțină vinovăția ei în fața organului de jurisdicție. ◊ Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea și ia act de obiecțiile ei.

Intrare: învinuire
învinuire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • învinuire
  • ‑nvinuire
  • învinuirea
  • ‑nvinuirea
plural
  • învinuiri
  • ‑nvinuiri
  • învinuirile
  • ‑nvinuirile
genitiv-dativ singular
  • învinuiri
  • ‑nvinuiri
  • învinuirii
  • ‑nvinuirii
plural
  • învinuiri
  • ‑nvinuiri
  • învinuirilor
  • ‑nvinuirilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

învinuire

etimologie:

  • vezi învinui
    surse: DEX '09 DEX '98

învinui învinuire învinuit

etimologie:

  • În + vină + sufix -ui.
    surse: DEX '09 DEX '98