țuț [At: ȘEZ. VI, 84 / V: (reg) ~ă (Pl: ~e), țoță, țoață sf, țoț (Pl: țoți) sm / Pl: ~uri / E: nct] 1 sn (Reg) Excrescență cărnoasă. 2 sn (Reg; d. arșice; îe) A sta ~ A sta vertical. 3 sn (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) ~ A înșela pe cineva în așteptări. 4 sn (Reg; îae) A lăsa pe cineva uluit. 5 sn (Reg; îae) A-i lua cuiva totul, sărăcindu-l. 6 sn (Reg; îe) A rămâne ~ A rămâne foarte mirat. 7 sn (Reg; îae) A rămâne foarte sărac. 8 sn (Reg; îae) A rămâne foarte singur. 9 sfm (Olt; îf țuță, țoță, țoț) Grămadă de strujeni Si: (reg) ciuclă (4), surlă. 10 sf (Olt; îf țoță) Grămadă mare de coceni de porumb. 11 smf (Pop; îf țoț, țoață; csnp) Grămadă. 12 sf (Reg; îf țuță, țoță, țoață) Adăpost mobil (din scânduri, paie, stuf etc.) la câmp. 13 sf (Reg; îaf) Colibă mică, de formă conică, în care se adăpostesc ciobanii.

ȚUȚ, țuțuri, s. n. (Regional) Proeminență cărnoasă. Ia puiul și-i arde țuțul (moțul) acela de carne în vîrf. ȘEZ. VI 84.

țoață² sf vz țuț

țoț sm vz țuț

țoță sf vz țuț

țuță sf vz țuț

țuț² (reg.) s. n., pl. țuțuri

țuț¹ (fam.) adj. invar. (în: a rămâne ~)

țuț (reg.) s. n., pl. țuțuri

țuț s. n., pl. țuțuri

țuț adv. – Păcălit, tras pe sfoară. Creație expresivă, care se bazează pe ideea de „ascuțit”. Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înșela”. Cf. toate cuvintele cu aceeași consonanță care traduce aceeași idee de „vîrf”, țiglă, țîță, țugu, țurcă. – Der. țuță (var. Olt. țoță), s. f. (stog, claie, morman); țuțui(a), vb. ( a face vîrf, a vîrfui; refl., a se cățăra, a se cocoța); țuțui, s. n. (vîrf, pisc), cf. țugui; țuțul, s. n. (Arg., penis); țuțuian, s. m. (muntean, nume care se dă în Munt. transilvănenilor; cioban, țăran; mitocan); țuțuiancă, s. f. (transilvăneancă; un anumit dans popular); țuțuienesc, adj. (transilvan; muntean); țuțura, vb. (Trans., a se lua de ciuf, a se părui); țuțuroi (var. țuțur), s. n. (țurțur; robinet), cf. țurțur; țunțurliu, adj. (încîlcit, mîzgălit).

ȚUȚ, țuță și țuțu (vîrf, moț). 1. Țuții, (Cat gr I); Țuțul (Weig); -ești s.; -ea (Î Div). 2. Țuțea, Ion act.; – Banu munt. (RA I 275). 3. Țuțui (Sd XVI); Țuțuianu, act. < subst. țuțuian „cioban ardelean”. 4. Țuțoiu, St. (Î Div). 5. Cf. Țuțcani s.

țuț adj. invar. bun; frumos; de calitate superioară; excelent.

a lăsa țuț (pe cineva) expr. (intl.) 1. a-i fura (cuiva) totul. 2. a lăsa (pe cineva) fără un ban. 3. a înșela (pe cineva), a păcăli (pe cineva). 4. a uimi (pe cineva), a ului (pe cineva).