zbănțuire¹ sf [At: POLIZU / S și: sb~ / Pl: ~ri / E: zbănțui¹] (Înv) Legare cu zbanțuri¹ (1)

zbănțuire² sf vz zbânțuire

ZBĂNȚUIRE, zbănțuiri, s. f. Acțiunea de a se zbănțui; zbenguială.

ZBÂNȚUI, zbânțui, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțui vb. IV] – Et. nec.

ZBÂNȚUIRE, zbânțuiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a se zbânțui și rezultatul ei; zbenguială, zbânțuit¹, zbânțuitură. – V. zbânțui.

zbănțui² v vz zbânțui corectat(ă)

zbânțui vr [At: HEM 2471 / V: zbăn~ / Pzi: zbânțui și ~esc / E: fo] 1-2 A zburda (1-2). 3 (Pop) A se hârjoni (1). 4 (Mol) A se agăța cu mâinile, brațele etc. de ceva legănând cu picioarele în aer. 5 (Reg) A merge la petrecere.

zbânțuire sf [At: HEM 2471 / V: (înv) zbăn~ / S și: sbănțuire / Pl: ~ri / E: zbânțui] (Rar) Zbenguială (1).

zbănțui vb. IV. v. zbînțui.

zbînțui vb. IV. refl. (pop) A se zbengui, a zburda, a fi neastîmpărat. M-am zbînțuit așa, pe coclaurile bulgărești (GAL.). • prez.ind. zbînțui. și zbănțui vb. IV. /etimol. nec.

zbînțuire s.f. (pop.) Acțiunea de a se zbînțui și rezultatul ei; (pop.) zbînțuială, zbînțuit, (reg.) zbînțuitură. pl. -i. /v. zbînțui.

ZBÂNȚUI, zbânțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțui vb. IV] – Et. nec.

ZBÂNȚUIRE, zbânțuiri, s. f. Acțiunea de a se zbânțui și rezultatul ei; zbenguială, zbânțuit¹, zbânțuitură. – V. zbânțui.

ZBĂNȚUI, zbănțuiesc și zbănțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastîmpărat. Te-ai duce dimIneața la horă să te zbănțui și să chiui. C. PETRESCU, R. DR. 241. Mă uitam cu dor la ceilalți copii cum alergau și se zbănțuiau pe afară. VLAHUȚĂ, O. AL. I 176. Mă mir cum nu s-o săturat de zbănțuit. ALECSANDRI, T. 413. ◊ Variantă: zbînțui (STANCU, D. 72) vb. IV.

ZBÎNȚUI vb. IV v. zbănțui.

ZBĂNȚUI vb. IV. v. zbînțui.

ZBÎNȚUI, zbînțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastîmpărat. [Var.: zbănțui vb. IV]

ZBÎNȚUIRE, zbînțuiri, s. f. Acțiunea de a se zbînțui; zbenguială.

A SE ZBÂNȚUI mă zbânțui intranz. A se juca sărind și alergând; a fi neastâmpărat; a zburda; a se zbengui. /Orig. nec.

sbănțuì v. Mold. 1. a lega cu sbanțuri; 2. fig. a face ștrengării: nu s’a săturat de sbănțuit AL. [Sensul figurat e obscur].

zbănțuĭésc v. tr. (d. zbanț). Leg cu zbanțurĭ. V. refl. (cp. cu balț și it. balzo, sbalzo, săritură, balzare, sbalzare, a sări). Sar, mă joc, mă agăț, zburd, mă zbenguĭesc: copiiĭ se zbănțuĭaŭ pin pod. V. bîstîcîĭ.

zbânțui (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă zbânțui, 3 se zbânțuie, imperf. 1 sg. mă zbânțuiam; conj. prez. 1 sg. să mă zbânțui, 3 să se zbânțuie; imper. 2 sg. afirm. zbânțuie-te; ger. zbânțuindu-mă

zbânțuire (pop.) s. f., g.-d. art. zbânțuirii; pl. zbânțuiri

zbânțui (a se ~) (pop., fam.) vb. refl. ind. prez. 1 sg. mă zbânțui, 2 sg. te zbânțui, 3 se zbânțuie, imperf. 3 sg. se zbânțuia; conj. prez. 3 să se zbânțuie

zbânțuire (pop.) s. f., g.-d. art. zbânțuirii; pl. zbânțuiri

zbânțui vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. zbânțui, 3 sg. și pl. zbânțuie, imperf. 3 sg. zbânțuia

zbânțuire s. f., g.-d. art. zbânțuirii; pl. zbânțuiri

ZBĂNȚUI, zbănțui, vb. IV. ~ 2. Tranz. A strînge, a fixa, a prinde cu o verigă de fier, cu un cerc de metal. (din zbanț)

ZBÂNȚUI vb. v. zburda.

ZBÂNȚUIRE s. v. joacă.

ZBÎNȚUI vb. a se zbengui, a zburda. (Toată ziua se ~.)

ZBÎNȚUIRE s. joacă, joc, zbenguială, zbenguire, zbenguit, zbînțuială, zbînțuit, zbînțuitură, zburdare, zburdălnicie, (reg.) zbeng, zbereguială, zbînț, zburdă. (N-a fost decît o ~ de copii.)

A se zbânțui ≠ a se liniști