VOCATIV, vocative, s. n. (Gram.) Caz al declinării care exprimă adresarea, chemarea, invocația. – Din fr. vocatif, lat. vocativus.

vocativ, ~ă [At: MAIOR. IST. 247/4 / Pl: ~e / E: lat vocativus, fr vocatif] 1-2 sn, a (Șîs caz ~, înv, cădere ~ă ) (Caz al declinării) care exprimă o chemare sau o invocare adresată cuiva. 3 sn (Pex) Cuvânt în cazul vocativ (2). 4 a (Rar; d. propoziții, expuneri etc.) Care cuprinde forme de vocativ (1). 5 a (Pex) Care exprimă o adresare, o chemare. 6 a (Rar) Care ar fi de dorit să se realizeze, să se întâmple etc.

vocativ s.n. (gram.) Caz al declinării care exprimă o chemare, o invocare adresată cuiva. ♦ Ext. Cuvînt aflat în acest caz. Vocativul are valoarea unei propoziții sau fraze întregi, imperativă sau deziderativă (IORD.). • pl. -e. /<lat. [casus] vocativus, fr. vocatif.

VOCATIV, vocative, s. n. (Gram.) Caz al declinării care exprimă o chemare sau o invocare adresată cuiva. – Din fr. vocatif, lat. vocativus.

VOCATIV, vocative, s. n. Caz al declinării care exprimă o chemare adresată unei persoane, în scopul de a-i atrage atenția asupra unei comunicări. Vocativul are valoarea unei propoziții sau fraze întregi. IORDAN, L. R. 306.

VOCATIV s.n. Caz al declinării care exprimă o chemare, o invocare adresată cuiva. [Cf. lat. (casus) vocativus, fr. vocatif].

VOCATIV s. n. caz al declinării care exprimă o chemare, o invocare adresată cuiva. (< lat. vocativus, fr. vocatif)

VOCATIV ~e n. lingv. Caz al declinării care conține forma specială pe care o ia substantivul pentru a exprima o adresare. /<fr. vocatif, lat. vocativus

vocativ n. cazul ce deseamnă persoana sau lucrul la care se vorbește: Dumnezeule!

*vocatív n., pl. e (lat. vocativus). Gram. Cazu chemăriĭ, precum: omule, măĭ vecine; o, Doamne!

vocativ s. n., pl. vocative

vocativ s. n., pl. vocative

vocativ s. n., pl. vocative

VOCATIV s. n. (cf. fr. vocatif, lat. vocativus < vocare „a chema”): caz al substantivului (ultimul, în ordinea studierii), caz al adresării directe. Este caracterizat prin intonație suplimentară specifică, prin afixele caracteristice -e și -ule (la singularul masculinelor și al neutrelor), -o (la singularul femininelor) și -lor (la pluralul tuturor genurilor) și printr-o topică mobilă, însoțită de virgulă sau de semnul exclamării: „Moșnege, copila plânge...” (M. Sadoveanu); „Degeaba te mai sclifosești, Ioane! răspunse mama” (I. Creangă); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră...” (M. Preda); „Să facem, fraților, de ce să nu facem!” (Z. Stancu); „Ce ne facem, fetelor?” (G. Topârceanu). V. îndeplinește funcții sintactice doar de atribut adjectival și de apoziție, ca în exemplele „Te salut prieten drag!”; „Iancule, țintașule, / Mai încearcă-ți armele / Până vin poterile!” (Folclor).

VOCATIV s. (GRAM.) (înv.) chemătoare.

VOCATIV s. (GRAM.) (înv.) chemătoare.