viitură sf [At: (a. 1826) DOC. EC. 366 / P: vi-i~ / V: (înv) venit~ / Pl: ~ri / E: veni + -tură] 1 Cantitate mare de apă (formată din ploi, prin topirea zăpezii etc.) care curge cu repeziciune și forță (antrenând o masă mare de aluviuni). 2 Creștere bruscă a debitului și a vitezei de curgere a unei ape curgătoare ca urmare a unor ploi abundente, a înlăturării unui baraj etc. 3 Aluviuni (mâl, nisip, mocirlă etc.) rămase în urma trecerii unei viituri (1). 4 (Rar) Ochi de apă lină rămas în urma retragerii unei viituri (2). 5 (Dep; în imprecații; îf venitură) Persoană care provine din altă zonă decât aceea în care trăiește Vz venetic (23). 6 (Pex) Haimana (1). 7-8 (Îvp) Venire (24-25). 9 (În industria extractivă; îs) ~ de nisip Fenomen de deplasare a nisipului din stratul de adâncime în gaura de sondă pe unde curge o dată cu țițeiul, gazele etc. extrase.

viitură s.f. 1 (hidrol.; adesea urmat de determ.) Creștere bruscă și puternică a nivelului unei ape curgătoare, provocată de căderea unei ploi torențiale de primăvară sau de vară ori de topirea rapidă a zăpezii într-o parte a bazinului unui rîu. ♦ Concr. Cantitate mare de apă (formată din ploi, prin topirea zăpezii etc.) care curge cu repeziciune și forță (antrenînd o cantitate mare de aluviuni). O tîrîse năprasnica viitură pe alte meleaguri (VOIC.). ♦ Mîl, bolovani, pietriș, crengi etc. aduse de apele curgătoare cînd se revarsă. 2 (deprec.; în forma „venitură”) Persoană care provine din altă zonă decît cea în care trăiește; străin, venetic. ♦ Ext. Vagabond, haimana. • sil. vi-i-. pl. -i. și (înv.) venitură s.f. /veni + -tură.

VIITURĂ viituri, s. f. 1. (Uneori determinat prin «de apă») Creștere bruscă (de obicei de scurtă durată) a debitului unui curs de apă, datorită unei ploi torențiale sau topirii bruște a zăpezilor și a ghețurilor; umflare a apelor curgătoare. (avînd drept consecință revărsarea acestora). V. inundație. Bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. La cea dintăi strajă a nopții, s-a auzit în Poiana Ursului freamătul grăbit al codrului, ca o viitură de ape mari. SADOVEANU, N. P. 66. La cea mai mică viitură de ape comunicațiile încetau. GHICA, S. XVII ♦ (Rar) Șerpuire înceată a apei; undă. [Mierlele] urmăreau cu interes mișcarea apei la dolii. În viiturile acestea line... hălăduiește peștele mărunt. SADOVEANU, V. E. 71. 2. Mîl, pietriș, bolovani etc. aduși de apele curgătoare cînd se revarsă. Viitură multă... acoperea o parte din grădina părinților. Butuci întregi încurcau locul și apele furioase trecuseră prin garduri ca prin piepteni.GALACTION, I 205.

VIITURĂ ~i f. 1) Creștere bruscă a debitului unei ape curgătoare (după o ploaie torențială sau după topirea unor zăpezi abundente). 2) Depunere (de nămol, pietriș, crengi) care se formează după o revărsare de apă. [Sil. vi-i-] /a veni + suf. ~tură

viitúră f., pl. ĭ. Vest. Timpu veniriĭ în mare număr orĭ cantitate: viitura vacilor (P. P.). Apă venită mare și răpede, undă, șivoĭ, năboĭ, povoĭ: dealurĭ sparte de viiturile șuvoaĭelor (Rom. Pit. 187). Aluviune, nomol depus de apă. – Și viitoare, pl. orĭ. V. venitură, vîjoĭ, zăpor.

venitură sf vz viitură

venitură s.f. v. viitură.

viitură (desp. vi-i-) s. f., g.-d. art. viiturii; pl. viituri

viitură (vi-i-) s. f., g.-d. art. viiturii; pl. viituri

viitură s. f., g.-d. art. viiturii; pl. viituri