VÂRFAR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza finul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

varvar, ~ă [At: COD. VOR. 96/13 / Pl: ~i, ~e / E: slv варъваръ, ngr βάρβαρος] (Înv) 1 smp (Șdp) Nume dat de vechii greci și de romani³ popoarelor și populațiilor străine. 2-3 sm, a (Persoană) de altă origine decât elenă sau romană Si: barbar (1-2). 4-5 sm, a (Pex) (Persoană) de altă origine etnică. 6-7 sm, a (Persoană) de altă religie. 8-9 sm, a (Persoană) fără nici o religie Si: barbar (5-6), păgân. 10-11 sm, a (Persoană) necivilizată, primitivă. 12-13 sm, a (Persoană) incapabilă de a înțelege cultura Si: barbar (7-8). 14-15 sm, a (Persoană) lipsită de rafinament Si: barbar (9-10). 16 a (D. modul de exprimare) Caracteristic oamenilor necultivați. 17-18 sm, a (Persoană) cu o comportare crudă, sălbatică.

vârfar [At: TDRG / V: (reg) ~for sn, ~rvar (Pl și: ~vari) snm, ~rvariu sn, ~rvor sn / Pl: ~e, ~i / E: vârf + -ar] 1 sn (Pop) Țăpoi cu care se așază fânul în vârful stogului Si: (reg) vârfor² (5). 2 sn (Reg) Vârf (24) la stog, la claie etc. 3 sm (Mol) Persoană care clădește vârful (24) la stog, la claie etc. 4 sn (Pop) Vârf (1) de munte. 5 sn (Mol) Creștetul capului. 6 sn (Reg) Trunchi de copac care alunecă pe uluc cu vârful înainte. 7 sn (Mar; csnp) Partea groasă a unui buștean. 8 sn (Trs) Parte superioară a unei plante textile (cânepă sau in) din care se obțin fibre de calitate inferioară Si: (îrg) vârfare (5), (reg) vârfor² (3). 9 sn (Trs; pex) Material textil obținut din vârfar (8) Si: (îrg) vârfare (6), (reg) vârfor² (4).

vârfor¹ sn vz vârfar

vârvar smn vz vârfar

vârvariu sn vz vârfar

vârvor¹ sn vz vârfar

varvar, -ă s.m., adj. (înv.) Barbar. • pl. -i, -e. /<slav. варъваръ, ngr. βάρβαρος.

vîrfar s.n. (pop.) 1 Țăpoi cu coadă lungă, folosit pentru așezarea finului în vîrful stogului. 2 Vîrf de munte. • pl. -e. /vîrf + -ar.

vîrfar s.n. (pop.) 1 Țăpoi cu coadă lungă, folosit pentru așezarea fînului în vîrful stogului. 2 Vîrf de munte. • pl. -e. /vîrf + -ar.

VÂRFAR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza fânul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

VARVAR, -Ă, varvari, -e, s. m. și f. (Învechit și arhaizant) Barbar (1). Ați rîvnit la viața de fiare a unor varvari cum ne numiți voi. C. PETRESCU, R. DR. 10. ◊ (Adjectival) Ocărîndu-se și hiritisindu-se în cea mai varvară harababură de graiuri și de seminții. C. PETRESCU, A. R. 9. – Accentuat și: varvar.

VÎRFAR, vîrfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate ajunge în vîrful stogului. Am nevoie de un țăpoi de cele lungi pentru vîrfuri, un vîrfar. SADOVEANU, la CADE. 2. Vîrf de munte. (Atestat în forma vîrvar) În fund, de la apus spre răsărit, se înșiră, ca niște sentinele, uriașele vîrvare. VLAHUȚĂ, R. P. 70. – Variantă: vîrvar s. n.

VÎRVAR s. n. v. vîrfar.

VARVAR, -Ă, varvari, -e, s. m. și f. (Înv.) Barbar. – Ngr. varvaros.

VÂRFAR ~e n. 1) Furcă cu coada lungă cu care se poate ajunge în vârful unui stog. 2) Vârf de munte. /vârf + suf. ~ar

vàrvar a. și m. barbar: taci, varvarule! AL. [Gr. mod.].

vârvàr n. Mold. țăpoiu mare la clădirea stogului. [Tras din vârv].

várvar, V. barbar.

vîrfár n., pl. e. Furcă lungă de format vîrfu clăiĭ. – În nord vîrvar.

vîrvár, V. vîrfar.

vârfar (pop.) s. n., pl. vârfare

vârfar s. n., pl. vârfare

varvar adj. m., s. m., pl. varvari; f. sg. varvară, pl. varvare

vârfar s. n., pl. vârfare

VARVAR adj., s. v. străin.

VARVAR adj. v. barbar, primitiv, sălbatic.

VÂRVARE s. v. creastă, creștet, culme, pisc, vârf.

varvar adj., s. v. STRĂIN.

varvar adj. v. BARBAR. PRIMITIV. SĂLBATIC.

vîrvare s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. VÎRF.