hututui, ~ie smf, a [At: I. CR. I, 121 / V: hotiotioc, hududui, hutiutiuc, huțuțui / Pl: ~ / E: fo] 1-2 (Om) nătâng. 3-4 (Om) complet surd. 5-6 (Om) nebun. 7-8 (Om) care tot timpul vorbește foarte tare.

hututúĭ, -úĭe adj. (rudă cu haĭhuĭ și tutuit). Mold. Fam. Tutuit, rătutit, zăpăcit, haĭhuĭ, tehuĭ.

hotiotioc, ~oacă smf, a vz hututui

hududui², ~ie smf, a vz hututui

hutiutiuc, ~ă smf, a vz hututui

huțuțui¹, ~ie smf, a vz hututui

huțuțui² sn [At: TDRG / Pl: ~e / E: huțuț + -ui] 1-2 (Reg; șhp) Huțuț (1-2).

ututui, ~ie a, sn vz hututui

hututui, -ie, adj. (reg.) bătut în cap, într-o doagă; apucat, prost, zărghit, năuc, într-o ureche.

hututúi, hututuie, s.m.f., adj. Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: „Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea” (Bilțiu, 1999: 403). – Cuv. autohton (Philippide, Vraciu); formă onomatopeică (MDA).

hututui, hututuie, s.f.m, adj. – Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: „Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea” (Bilțiu, 1999: 403; Oarța de Sus). – Cuvânt autohton (Philippide, Vraciu); formă onomatopeică (MDA).