*URANIU(M) sbst. 🔬 Corp simplu, metalic, considerat ca unul din elementele de desintegrare ale radiului; sărurile de ~ emit raze speciale și se utilizează în fotografie și ceramică [fr.]

uraniu sn [At: J. CIHAC, I. N. 456/9 / V: -m, uran / Pl: ? / E: fr uranium] Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, și care se găsește în natură, ca oxid, mai ales în pehblendă.

URÁNIU (n. pr. Uranus) s. n. Element radioactiv (U; nr. at. 92, m. at. 238,03), metal alb-argintiu. Se găsește în natură, mai ales în pleblendă. U. natural este un amestec de trei izotopi, cu masa atomică 238, 235 și 234. Se întrebuințează ca material fisionabil în reactoarele nucleare, la fabricarea bombei atomice, în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, precum și la datări în arheologie. A fost descoperit de chimistul german M.H. Klaproth în 1789. Radioactivitatea u. a fost descoperită în 1896 de către fizicianul francez H.A. Becquerel, iar prima reacție de fisiune nucleară a avut loc în 1938.

uraniu s. n. [-niu pron. -niu], art. uraniul; simb. U

uraniu [niu pron. nĭu] s. n., art. uraniul; simb. U

uraniu [niu pron. nĭu] s. n., art. uraniul; simb. U

uraniu

uranium sn vz uraniu

*urániŭ n. (d. uran). Chim. Un corp simplu metalic care se scoate din uran.

URANIU n. Metal alb-argintiu, radioactiv, folosit, mai ales, la obținerea energiei nucleare. /<fr. uranium

URANIU s. n. metal radioactiv alb-cenușiu, dur, din grupa actinidelor, combustibil în centralele nucleare. (< fr. uranium)

URANIU s.n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive. [Pron. -niu. / < fr. uranium].

URANIU s. n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive; se găsește în natură ca oxid în pehblendă. Reacțiunea în lanț pe care fizica nucleară a reușit s-o producă și s-o controleze înlăuntrul atomului de uraniu. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 3/2. Uraniul produce radium prin intermediul altor produse. MARINESCU, P. A. 35.

uran sn vz uraniu